Colecționarul de John Fowles

”-Sunt entomolog. Colecționez fluturi.
-Exact. Îmi amintesc. Scria și în ziar. Și acum m-ai adăugat și pe mine la colecție. M-ai prins și pironit în cămăruța asta și acum poți să vii să mă privești pe săturate.”
Colecționarul de John Fowles este o carte cu o concepție inedită și originală care spune povestea unui funcționar la Anexa Primăriei, un bărbat timid, antisocial, stângaci, cuprins de nevinovata plăcere de a colecționa fluturi. Odată ce câștigă o sumă bunicică la pronosport, pasiunea lui pentru fluturi ia amploare și ajunge treptat să-i domine viața. Destinul său capătă o altă culoare în momentul în care se îndrăgostește de o studentă la Arte Frumoase pe care o răpește și sechestrează încercând să stabilească o legătură afectiv-amoroasă cu victima.
În clipa în care mi-am procurat romanul și am citit primele pagini - dusă am fost. E un subiect atât de captivant și interesant încât am citit romanul într-o singură zi. E ceva ciudat care te prinde, te țintuiește de conținut și nu-ți dă drumul până în momentul în care finisezi cartea. Iar atunci când am parcurs întreg romanul, am avut nevoie de timp destul ca să diger toate cele citite.
Am ajuns din postura de cititor să privesc cu ardoare destinul Mirandei Grey: zbaterea, așteptarea, renunțarea - spectacolul morții în toată complexitatea lui. Câți dintre noi când erau mici nu urmăreau cu patimă războiul dintre prădător și victimă? Câți dintre noi am eliberat un fluture din mrejele unui pânze de paianjen?
Miranda este un fluture. Caliban este un prădător. Aparent inofensiv, obsedat de ideea de a colecționa fluturi pe care îi pironește cu ace și îi privește morți. La nesfârșit. ”Sunt frumoase. Dar triste. Nu, nu pot să-i văd. Mă gândesc la toți fluturii care ar fi putut ieși de aici daca i-ai fi lăsat să trăiască. Mă gândesc la toată frumusețea căreia i-ai pus capăt. Nici măcar nu profită nimeni. Cine îi vede?Ești ca un avar. Aduni atâta frumusețe în sertare și o ascunzi ca pe o comoară”. Caliban este dominat de dorința mistuitoare de a păstra și de a conserva frumusețea impunătoare a fluturilor iar ulterior a Mirandei. Atitudinea personajului principal față de sine și față de cele întâmplate este șocantă. Este șocant pentru mine ca cititor cât de mult m-am apropiat de subiect și cât am sperat că fluturele va fi eliberat.
Se spune că viața unui fluture durează o singură zi. Viața Mirandei Grey a durat aproximativ 2 luni. 2 luni de chin și frică, întemnițată într-o pivniță fără lumină, aer, fără condițiile esențiale. Chiar dacă Caliban a încercat din răsputeri să prelungească viața acestui fluture, cumpărându-i tot felul de nimicuri, acesta nu a reușit să-i deschidă aripile și s-o facă să se îndrăgostească de el.
Dacă pe parcurs am fost cuprinsă de un sentiment de milă față de colecționar și față de batjocora care o ascunde în spate, finalul m-a făcut să-l antipatizez puternic: modul în care a lăsat acest exemplar incomparabil să moară a fost peste așteptările mele.
Nu pot găsi nici un motiv solid pentru care acest roman nu mi-a plăcut. A fost o evadare perfectă dintr-o dimineață de sâmbătă tristă și melancolică. Nu am putut lăsa cartea o clipă din mâini. Am fost prinsă ca un fluturele în pânza unui păianjen. John Fowles a reușit perfect să imortalizeze obsesia unui colecționar, să pătrundă în sufletul cititorului prin patima și pasiunea cu care personajul principal ține la colecția sa și prin faptul că a arătat, că oamenii nu se schimbă, oricât nu s-ar amăgi că fac lucruri bune, oricât de bune nu ar fi intențiile lor - nu poți lupta împotriva instinctelor tale.

Citate:
♥ Oricum. N-aș putea respecta pe nimeni - mai ales un bărbat care ar face lucruri doar ca să-mi facă mie plăcere. Aș vrea să le facă pentru că are convingerea că merită făcute.
♥ Urăsc oamenii de știință. Urăsc oamenii de știință care colecționează lucruri și le clasifică și le dau nume, ca apoi să uite cu totul de ele. La fel se întâmplă și în artă. Etichetează un pictor drept impresionant sau cubist sau altceva și îl pun într-un anume sertar și nu se mai gândesc la el ca la o ființă umană care pictează.
♥ Sunt moarte. Nu astea în mod special. Toate fotografiile. Când desenezi un obiect îl vezi cum prinde viață, iar când în fotografiezi moare.
♥ Arta e crudă. Poți să ascunzi o crimă folosind cuvintele. Dar pictura este o fereastră cu vedere directă până în străfundul inimii tale. Tu nu ai făcut aici decât să construiești o mulțime de alte ferestruici spre o inimă plină de tablourile altor pictori la modă.
♥ N-am sedus în viața mea o femeie. Îmi place să fac dragoste, îmi plac trupurile femeilor, îmi place frumusețea pe care o transfigurează până și cea mai ștearsă dintre ele când se dezbracă; când au impresia că au făcut un pas decisiv spre pierzanie. Toate gândesc așa prima oară. Știi ce e pe cale de dispariție la sexul femeiesc? Inocența. Singura dată când o poți vedea este în clipa în care o femeie se dezbracă și este incapabilă să te privească în ochi. Acel prim moment botticellian când se dezbracă pentru prima oară. Dar se veștejește repede.