joi, 26 ianuarie 2017

Nu te întâlni cu o fată care citește!

Nu-ți da întâlniri cu o fată care citește! Pentru că genul de fete cunosc importanța intrigii, ele știu regulile de joc înainte ca jocul să fi început. Nu-ți trebuie ție așa ceva. Cineva care citește cunoaște importanța unui început și cât e de important începutul într-o relație. Și mai cunoaște și importanța unui sfârșit pentru că a spus adio la o mulțime de eroi. Iar într-o carte, sfârșitul înseamnă punct. Nicidecum nu virgulă. O fată care citește știe că viața nu este un drum drept, asfaltat. Pe astfel de drumuri nu cresc flori, nu cresc copaci, nu crește nimic.
O fată care citește este o povestitoare. Ție îți trebuie o fată care să te asculte. Cu o povestitoare nu o să știi niciodată cu cine vorbești, cu Austen, cu Dickens sau cu Dostoievski. O povestitoare întrunește caractere a sute de personaje peste care a dat în timp ce lectura, are și din ambiția lui Scarlet OHarra, și din filosofia lui Castorp, și din inteligența Melaniei Lupu. Dar cu toate astea, are tărie de caracter, știe cum să suporte un sfârșit, cum să treacă mai departe, cunoaște limita dintre rațiune și nebunie, vis și realitate. O fată care citește nu are naivitatea personajelor lui Austen care căutau perfecțiunea pe calul alb. Dar are propria ei închipuire despre idealul masculin pe care și-l dorește alături.
Să nu-ți dai întâlniri niciodată cu o fată care citește. Te-ar putea zăpăci din prima cu vocabularul ei sofisticat și cu aerele sale de știe-tot. Fii mai bine cu cel mai obișnuit exemplar la rasei. Genul de fete pe care le ”prinzi” cu o replică de agățat furată de pe net. Nu-ți asuma angajamentul de a fi cu cineva care ar putea scrie o carte despre tine, sau, care te-ar face idealul a mii de cititoare înflăcărate. Nu se merită.

*Acest text este o ironie. Întâlniți-vă vă rog cu fetele care citesc :))

duminică, 22 ianuarie 2017

Colecționarul de John Fowles

-Sunt entomolog. Colecționez fluturi.
-Exact. Îmi amintesc. Scria și în ziar. Și acum m-ai adăugat și pe mine la colecție. M-ai prins și pironit în cămăruța asta și acum poți să vii să mă privești pe săturate.

Colecționarul de John Fowles este o carte cu o concepție inedită și originală care spune povestea unui funcționar la Anexa Primăriei, un bărbat timid, antisocial, stângaci, cuprins de nevinovata plăcere de a colecționa fluturi. Odată ce câștigă o sumă bunicică la pronosport, pasiunea lui pentru fluturi ia amploare și ajunge treptat să-i domine viața. Destinul său capătă o altă culoare în momentul în care se îndrăgostește de o studentă la Arte Frumoase pe care o răpește și sechestrează încercând să stabilească o legătură afectiv-amoroasă cu victima.
În clipa în care mi-am procurat romanul și am citit primele pagini - dusă am fost. E un subiect atât de captivant și interesant încât am citit romanul într-o singură zi. E ceva ciudat care te prinde, te țintuiește de conținut și nu-ți dă drumul până în momentul în care finisezi cartea. Iar atunci când am parcurs întreg romanul, am avut nevoie de timp destul ca să diger toate cele citite.
Am ajuns din postura de cititor să privesc cu ardoare destinul Mirandei Grey: zbaterea, așteptarea, renunțarea - spectacolul morții în toată complexitatea lui. Câți dintre noi când erau mici nu urmăreau cu patimă războiul dintre prădător și victimă? Câți dintre noi am eliberat un fluture din mrejele unui pânze de paianjen?
Miranda este un fluture. Caliban este un prădător. Aparent inofensiv, obsedat de ideea de a colecționa fluturi pe care îi pironește cu ace și îi privește morți. La nesfârșit. ”Sunt frumoase. Dar triste. Nu, nu pot să-i văd. Mă gândesc la toți fluturii care ar fi putut ieși de aici daca i-ai fi lăsat să trăiască. Mă gândesc la toată frumusețea căreia i-ai pus capăt. Nici măcar nu profită nimeni. Cine îi vede?Ești ca un avar. Aduni atâta frumusețe în sertare și o ascunzi ca pe o comoară”. Caliban este dominat de dorința mistuitoare de a păstra și de a conserva frumusețea impunătoare a fluturilor iar ulterior a Mirandei. Atitudinea personajului principal față de sine și față de cele întâmplate este șocantă. Este șocant pentru mine ca cititor cât de mult m-am apropiat de subiect și cât am sperat că fluturele va fi eliberat.
Se spune că viața unui fluture durează o singură zi. Viața Mirandei Grey a durat aproximativ 2 luni. 2 luni de chin și frică, întemnițată într-o pivniță fără lumină, aer, fără condițiile esențiale. Chiar dacă Caliban a încercat din răsputeri să prelungească viața acestui fluture, cumpărându-i tot felul de nimicuri, acesta nu a reușit să-i deschidă aripile și s-o facă să se îndrăgostească de el.
Dacă pe parcurs am fost cuprinsă de un sentiment de milă față de colecționar și față de batjocora care o ascunde în spate, finalul m-a făcut să-l antipatizez puternic: modul în care a lăsat acest exemplar incomparabil să moară a fost peste așteptările mele.
Nu pot găsi nici un motiv solid pentru care acest roman nu mi-a plăcut. A fost o evadare perfectă dintr-o dimineață de sâmbătă tristă și melancolică. Nu am putut lăsa cartea o clipă din mâini. Am fost prinsă ca un fluturele în pânza unui păianjen. John Fowles a reușit perfect să imortalizeze obsesia unui colecționar, să pătrundă în sufletul cititorului prin patima și pasiunea cu care personajul principal ține la colecția sa și prin faptul că a arătat, că oamenii nu se schimbă, oricât nu s-ar amăgi că fac lucruri bune, oricât de bune nu ar fi intențiile lor - nu poți lupta împotriva instinctelor tale.

Citate:
♥ Oricum. N-aș putea respecta pe nimeni - mai ales un bărbat care ar face lucruri doar ca să-mi facă mie plăcere. Aș vrea să le facă pentru că are convingerea că merită făcute.
♥ Urăsc oamenii de știință. Urăsc oamenii de știință care colecționează lucruri și le clasifică și le dau nume, ca apoi să uite cu totul de ele. La fel se întâmplă și în artă. Etichetează un pictor drept impresionant sau cubist sau altceva și îl pun într-un anume sertar și nu se mai gândesc la el ca la o ființă umană care pictează.
♥ Sunt moarte. Nu astea în mod special. Toate fotografiile. Când desenezi un obiect îl vezi cum prinde viață, iar când în fotografiezi moare.
♥ Arta e crudă. Poți să ascunzi o crimă folosind cuvintele. Dar pictura este o fereastră cu vedere directă până în străfundul inimii tale. Tu nu ai făcut aici decât să construiești o mulțime de alte ferestruici spre o inimă plină de tablourile altor pictori la modă.
♥ N-am sedus în viața mea o femeie. Îmi place să fac dragoste, îmi plac trupurile femeilor, îmi place frumusețea pe care o transfigurează până și cea mai ștearsă dintre ele când se dezbracă; când au impresia că au făcut un pas decisiv spre pierzanie. Toate gândesc așa prima oară. Știi ce e pe cale de dispariție la sexul femeiesc? Inocența. Singura dată când o poți vedea este în clipa în care o femeie se dezbracă și este incapabilă să te privească în ochi. Acel prim moment botticellian când se dezbracă pentru prima oară. Dar se veștejește repede.


marți, 3 ianuarie 2017

Libertatea locuiește în munți: Muntele vrăjit de Thomas Mann

”Povestitorul nu va sfârși cât ai bate din palme istoria lui Hans. Nu-i vor fi suficiente nici cele șapte zile ale săptămânii și nici șapte luni. Cel mai potrivit este să nu se întrebe dinainte cât timp se va scurge pe pământ în vreme ce povestirea aceasta îl va ține în mrejele sale. Și, Doamne Dumnezeule, nu vor fi nici chiar șapte ani! Și cu aceasta, începem”
Hans Castorp este un tânăr modest, inginer naval, care înainte de a se urca pe navă decide să-i facă o vizită vărului său Joachim, într-un sanatoriul la munte numit Berghof. Încă din prima zi a șederii lui la sanatoriu, Hans a simțit stranietățile locului: 5 mese copioase zilnic, cura de aer, măsurarea temperaturii de câteva ore pe zi, iar timpul, timpul zboară. Nu o să pierd timpul încercând să reproduc firul narativ al romanului. Dar o să vă spun un lucru.
Muntele vrăjit de Thomas Mann este o carte vrăjită. Lecturând-o, îmi părea că citesc zeci de pagini într-un interval de timp nemăsurabil, când de fapt nu trecuseră decât câteva minute. Problema timpului, descrisă atât de minuțios în carte m-a frapat. Era incredibil cum trecea timpul pentru mine și cât de adânc înrădăcinată eram în cuprinsul romanului. Era ceva inexplicabil în timp ce citeam această carte. ”Domnul meu, aici nu cunoaștem o unitate de măsurat timpul care se numește săptămână. Unitatea noastră cea mai mică este luna. O vacanță de 3 săptămâni pentru Hans Castorp s-a transformat în una de 7 ani: ”Timpul nu este deloc o realitate. Când ți se pare lung e lung, când ți se pare scurt e scurt, dar cât de lung sau de scurt este în realitate, asta n-o știe nimeni.
Muntele vrăjit este o carte care are de toate: dialoguri filozofice, dar în același timp discrete, descrieri lungi și amănunțite, personaje complex conturate și puternic construite. Pentru mine, a fost un roman seducător, nu mă puteam concentra pe nimic altceva în afară de acțiunea acestuia, eram într-o dimensiune în care tot ce însemna cotidian și probleme se anulase, eram într-un vis, eram într-un sanatoriu în care urmăream cu grijă cum autorul se joacă cu personajele. Nu mi-au ajuns 7 zile să citesc această carte, nici 7 săptămâni. Și nu o spun din cauza volumului de peste 900 de pagini. Dar era ceva magic la acest roman. Parcă trăgeam de timp intenționat, am lungit lectura acestuia atât de mult, crezând că astfel am să lungesc și plăcerea pe care am simțit-o în timp ce-l citeam. Nu mi-a luat nici 7 luni sau 7 ani să citesc cartea. ”Dar ce este timpul? O taină ireală și atotputernică”


vineri, 16 decembrie 2016

La început totul e frumos...

La început totul e frumos. Fiecare început e o speranță, speranța că ceva se va schimba, dacă nu în noi atunci în realitatea care ne înconjoară. Fiecare început aduce cu el o adiere de prospețime și o dorință nemărginită de a avansa rapid, de a ajunge cât mai curând la destinația finală spre care tindem. Dar începuturile sunt frumoase anume pentru inocența cu care pășim. Începuturile sunt frumoase pentru că nu ne cunoaștem, pentru misterul care plutește în aer. Suntem îndrăgostiți pentru că nu ne cunoaștem, pentru că pășim cu neîncredere și dubii în lumea altcuiva, pentru că facem loc altor oameni în sufletul nostru. Dacă am ști ce urmează, am trage cât mai mult de îndrăgosteala asta. Nu ne-am grăbi să punem întrebări și să așteptăm răspunsuri, dar am asculta povești incontestabile până am cădea în delir. Dar suntem grăbiți. Ne grăbim să ne cunoaștem, facem pași mari, alergăm. Oamenii sunt naivi când cred că dincolo de mister se află eternitatea. De cele mai multe ori nu se ascunde decât sfârșitul, pentru că oamenilor le este frică de adevăr, le este frică să se arate dezbrăcați de temeri și îndoieli. Alergăm spre luciditate crezând că în ea se află esența care ne va lega pentru totdeauna și uităm că misterul e partea cea mai frumoasă a unei relații. La început totul e frumos, dar ne gândim la început numai atunci când întâlnim sfârșitul...

joi, 27 octombrie 2016

Recenzie: 320 de pisici negre de Rodica-Ojog Brașoveanu

Ok. Trebuie încă odată să recunosc genialitatea cu care a fost construită Melania Lupu. Citind anterior alte două romane, nu am putut să trec cu vederea caracterul, atitudinea și modul în care Rodica-Ojog Brașoveanu a însuflețit acest personaj cu perspicacitate, orientare în timp și spațiu și cu inteligență.
Romanul 320 de pisici negre este o continuare a romanului Bună seara, Melania! . Melania Lupu este arestată pentru spargerea unui muzeu. Aceasta nu reușește să-l convingă pe maiorul Cristescu astfel că ajunge la închisoare alături de Libelula și Olga Tudor. În același timp, Ned Morton, unul dintre cei mai căutați infractori din Anglia ajunge în România cu gândul de a căuta Madona, o Fecioară în mărime naturală de aur. În drumul lui Ned spre Madonă stă Olga Tudor - unica persoană care cunoaște locației statuiei de aur. În încercarea lui Ned de a o elibera pe Olga, o răpește în schimb pe Melania, care-i face jocul și se preface a fi Olga Tudor, dar că și-a pierdut memoria între timp. Melania își joacă cartea de bătrână senilă și prostuță, reușind să amăgească toate persoanele implicate în răpirea ei și să ajungă acasă unde să saboteze probele pentru a nu putea fi învinovățită. Reușește să-i ducă de nas pe toți cu excepția lui Ned Morton care se prinde de genialitatea ei, o urmărește și se îndrăgostește în ea.
Romanul 320 de pisici negre mi s-a părut un roman a-do-ra-bil. A fost piperat cu suspans, cu umor, cu intrigă, la un moment dat lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Am fost sincer surprinsă de acest roman, și sunt în continuare surprinsă de Melania Lupu care pentru mine încă înseamnă modelul ideal de bunicuță.

sâmbătă, 22 octombrie 2016

Recenzie: Singură cu mine de Marinela Lungu

Sursă: Amatoarea 
De Marinela Lungu am auzit datorită blogului Singură cu mine și datorită prietenilor comuni pe care îi avem. Pentru că au fost și în viața mea momente când îmi doream să fiu scriitoare, am fost mereu impresionată de oamenii care scriu la o vârstă foarte fragedă. ”Un roman scris la vârsta de 15 ani”. Cred că sintagma respectivă descrie cel mai bine romanul și ce reprezintă acesta. Cred că roman e un cuvânt prea mare și complex pentru această scriere: e mai mult un monolog, ceva între roman și nuvelă, un singur fir narativ, un număr redus de personaje, o poveste de dragoste imposibilă.  
Cartea spunea povestea a 2 copii, da, da, anume 2 copii, naivi, care se avântă încă de la o vârstă fragedă în mrejele iubirii. Elena este o tânără copilă, absolventă a treptei liceale, inocentă, care pășește încet dar sigur prin viață, mereu singură cu sine, meditativă, cu o lume interioară aparte. Radu este un tânăr de 23 de ani, trecut puțin prin viață, urât, cu vicii, dar pe care încearcă să le astupe și să le ascundă după o mască. Cei 2 se întâlnesc într-un club, el o face pe curtenitorul și încearcă să o păzească de primejdii, iar ea încearcă să se distanțeze de el. Între cei doi se înfiripează o idilă, una copilărească, meditativă, în care cei 2 nu discută decât despre dragoste și se avântă în mrejele ei fără a fi siguri de ceea ce simt și cu un trecut dubios ascuns în spate. Nu o să vă povestesc ce a fost mai departe pentru că o să stric suspansul.
Cartea Singură cu mine este un monolog. Nu de multe ori am întâlnit cugetări și meditații asupra vieții și asupra evenimentelor întâmplate, și mai ales, asupra iubirii. Am citit această carte în mai puțin de 2 ore într-o dimineață friguroasă de octombrie. Aveam așteptări mai mari. Speram ca pentru a susține suspansul și pentru o diversificare, autoarea va întreprinde ceva imprevizibil la final. Știam, cred că, încă de la mijlocul romanului care o să fie finalitatea acestuia: ea o să se întoarcă la el, iar el nu o să schimbe nimic din ceea ce i-a despărțit inițial. Dacă nici dragostea nu l-a putut pune pe picioare pe el, atunci ce putea să o facă? 
Mi-a plăcut enorm ultimul capitol. M-am regăsit în cele scrise acolo, și deși nu mi-am trăit încă dragostea, am rămas adânc impresionată de ce am citit la final ” Anume când scriu aceste rânduri, mă întreb: oare ce-a fost cu mine? Ce s-a întâmplat? Și tot eu îmi răspund... Era o lume sumbră, dictatorială. Dar m-am supus. Trăiam într-o împărăție a poveștilor. Eu le plăsmuiam și tot eu credeam în ele... Astfel, am greșit drumul. Eram convinsă că el e drumul meu... Atât de mult mă înspăimânta gândul că mă va părăsi, încât am preferat să-l părăsesc mai bine eu pe dânsul... Și totuși! Ce dragoste bizară într-o lume și mai bizară! Mai bine singură cu mine, decât singură cu cineva...” 

luni, 10 octombrie 2016

10 citate amețitoare despre vin

  1. Există mai multă filozofie într-o sticlă cu vin decât în toate cărțile. (Louis Pasteur)
  2. Distingem în apă propiul chip; dar în vin vedem inima celuilalt. (Proverb francez)
  3. Vinul roșu face bine femeilor - mai ales când e băut de bărbați. (Michelangelo Bounarotti)
  4. Nu fi printre cei ce se îmbată cu vin, ci printre cei ce își desfată trupul și sufletul cu vin. (Solomon)
  5. Vederea unui bețiv e cea mai bună lecție de sobrietate. (Anacharsis)
  6. Vinul este o poezie îmbuteliată. (Robert Stevenson)
  7. A face un vin bun este o deprindere. A face un vin de calitate este o artă. (Robert Mondavi)
  8. Viața este prea scurtă ca să bei un vin prost. (Bernulf Bruckner)
  9. Dacă Dumnezeu ar fi interzis băutura, ar mai fi făcut vinul atât de bun? (Cardinalul Richeleu)
  10. Suntem cu toții muritori până la primul sărut și până la al 2-lea pahar de vin. (Eduardo Galeano) 

joi, 22 septembrie 2016

O să-ntâlnești jumătatea, doar că ea n-o să rămână

Încă de când suntem copii ni se impune ideea că fiecare își va întâlni jumătatea, că dragostea există și că uneori durează până la adânci și bătrâneți. Realitatea însă ne lovește în față și ne arată că lucrurile nu funcționează tocmai așa. Uneori dragostea nu este decât o iluzie imensă. Niciodată să nu subapreciezi puterea dragostei, pentru că odată ce ai intrat în mrejele ei - e foarte greu sa te deprinzi cu lipsa acesteia. Nu mă îndoiesc că exista iubire intensă, sinceră și adevărată, dar nu e pe toată viața, nu vine la timp, nu reușești să o prinzi că ea deja se evaporă.
De-a lungul timpului întâlnim sute de oameni, pe unii îi cunoaștem mai bine, pe alții mai puțin, iar cu unii reușim să creăm povești frumoase. Și cu fiecare din ei avem impresia că ne-am găsit jumătatea, că ne potrivim perfect împreună și că ne completăm reciproc. Iar ulterior ne dăm seama că nu am trăit decât o iluzie, că ne-am amăgit cu ideea că putem fi fericiți alături de altcineva. Tindem să credem că fiecare are perechea lui, că fiecare suflet este completat de un alt suflet. Dar dacă noi o să întâlnim jumătatea și ea n-o să rămână? Dacă uneori jumătăților nu le este dat să se completeze și să rămână împreună?

marți, 13 septembrie 2016

Recenzie: Orele de Michael Cunningham

De cartea Orele am auzit de la Andrei . Trebuie să recunosc că anume recenzia lui mi-a făcut cunoștință cu această carte și m-a determinat să o cumpăr. Orele de Michael Cunningham este una din acele cărți pe care nu le cumperi datorită copertei frumoase, dar o cumperi datorită poveștii pe care o presupui că o ascunde. Este o carte care m-a lăsat fără cuvinte efectiv, este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, un roman care te impresionează prin profunzimea cu care autorul reușește să pătrundă în sufletul tău.
Trei destine diferite: Virginia Woolf, Clarissa Vaugham și Laura Brown; 3 orașe diferite: Londra 1923, Greenwich astăzi și Los Angeles 1949. Trei femei aparent diferite, dar cu atâtea lucruri în comun care le unesc.
Virginia Woolf se trezește într-o dimineață mohorâtă a anului 1923, dintr-un vis care o va determina să scrie Doamna Dalloway. Aceasta trăiește o profundă criză nervoasă generată de monotonia vieții și lipsa inspirației. Autorul surprinde și descrie perfect starea emoțională a autoarei, cu gândurile ei de a se sinucide.
Clarissa Vaugham pregătește o petrecere pentru Richard, un poet laureat bolnav de SIDA. Fiecare moment din organizarea petrecerii îi aduce aminte de un moment din trecut, aceasta fiind zbuciumată de remușcări, gânduri și de amintirea de pe malul mării când avea 18 ani.
Laura Brown se trezește pregătind un tort de ziua soțului ei. Tortul este mai puțin reușit decât și-ar fi imaginat aceasta. Însărcinată pentru a doua oară, Laura se trezește nefericită în familia pe care o are, trăiește o dramă lăuntrică care o determină să se închidă într-un hotel și să citească o carte.
Este impresionant faptul cum autorul reușește să întrepătrundă destinul celor 3 femei, cum prezintă zbuciumul lor lăuntric și cum reflectă ca într-o oglindă drama interioară pe care o trăiesc acestea. Este o carte pentru care nu pot găsi cuvinte să spun ce impresie mi-a lăsat, este o carte pe care o voi reciti peste o vreme pentru că presimt că mai are ceva ascuns, mai este ceva de descoperit.