miercuri, 16 august 2017

Sufletul omului...

Când mă gândesc la trecut, îmi fac impresia că am trăit viața unui străin. Îmi închipui sufletul omului ca o casă cu multe odăi, unele pline cu comori, altele deșarte de invidie și răutate. Mulți oameni, majoritatea oamenilor, își petrec întreaga viață în cămăruțele lor deșarte și veșnic deschise, căci celelalte camere sunt zăvorâte cu lacăte grele, iar cheile zac uitate în sufletele lor. Pe mine singurătatea mai întotdeauna m-a înfricoșat. De aceea am încercat întotdeauna să mai las pe cineva în camera mea. Am încercat întotdeauna să umplu sufletul meu cu iubire, respect, fericire, toleranță, pentru că la sfârșit de zi - cu ele rămân. Am învățat că a lăsa un alt om la tine în casă, este o chestie înșelătoare. Cele mai ascunse comori stau cel mai adânc îngropate. Și odată ce ai deschis o cutie, râvnești mai mult. Poate că cea mai de preț comoară nu o găsești decât înainte de moarte. Și atunci, se merită prețul ?
Când mă gândesc la sufletul meu, văd o casă mare, frumoasă, în care fiecare odaie e plină. Gândurile stau frumos așezate pe rafturi, sentimentele stau frumos pe umerașe gata să le îmbrac după bunul meu plac, iar fericirea, fericirea e o carte pe care, odată ce te-am lăsat în sufletul meu, te las să o deschizi.


miercuri, 9 august 2017

Recenzie: Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac

Sunt unele cărți de la care ai așteptări mari încă înainte de a le lectura. Și sunt unele cărți care sunt doar un titlu pe lista ta de cărți citite. De cartea Tatianei Țîbuleac auzisem de la mama mea și mai citisem și o recenzie, două, trei pe un grup. Știam din timp că e o carte bună, că nu va fi o pierdere de timp și așa și a fost. Pentru că am devorat-o în 2 ore.
Tatiana Țîbuleac a debutat cu un roman fără precedent. Și pentru mine acest autor are un loc aparte în suflet și în bibliotecă. Cartea ei - m-a sensibilizat. Vara în care mama a avut ochii verzi sumează strigătul personajului principal, dominat de ură, negativism, furie la începutul romanului, sentimente care pe parcurs se transformă în dragoste, grijă, iubire. Am încercat să mă pun în pielea personajului principal, să determin cauza care a trezit astfel de sentimente în el. Nu o să vorbesc despre ce am citit, ci despre ce am simțit lecturând acest roman. M-a cuprins un sentiment de melancolie, de tristețe amestecată cu ură. Ură pentru personajul principal care era atât de furios pe mama pe care o are. Ochii mamei nu sunt doar pupile care se deschid dimineața și se închid seara. Ochii mamei sunt ușile în care se cumulează viața, ușile în care oamenii vin și pleacă, se nasc și mor, trăiesc și visează. Pentru mine acest roman a fost de o intensitate fără precedent.
Mă număr cu siguranță printre iubitoarele prozei Tatianei Țîbuleac. Evident că orice roman are cititori care îl iubesc și cititori care îl detestă. Mi-a plăcut stilul autoarei, direct, pe alocuri vulgar din cauza imaginilor hipnotice și furioase, dar atât de sensibil. Aștept următorul roman al acestui autor cu mare nerăbdare și mă bucur că literatura română s-a ales cu așa un autor. 

luni, 7 august 2017

Recenzie: Numele trandafirului de Umberto Eco

Numele trandafirului este prima mea carte de Umberto Eco pe care am citit-o și trebuie să recunosc că deja este unul din autorii mei preferați. Nu mi s-a părut deloc facilă lectura acestui roman din cauza descrierilor lungi și a dialogurilor despre religie și credință. Dar a fost un roman care a meritat fiecare cuvânt citit.
Acțiunea romanului începe în noiembrie 1327, într-o mănăstire izolată de lume din Italia, unde un călugăr moare în ipostaze dubioase, iar fratele Guglielmo cu ajutorul său Adso sunt chemați în ajutor pentru a rezolva moartea misterioasă a călugărului. Încă din prima zi a lui Guglielmo la mănăstire, acesta scoate în evidență abilitățile sale de detectiv și simțul său ”polițist”. La scurt timp, călugării încep să-ți piardă viața unul după altul, iar Guglielmo împreună cu ajutorul său, Adso, se afundă în simboluri secrete și manuscrise codificate și aproape își pierd viața pe culoarele labirintice ale mănăstirii.
Pe parcursul lecturii, autorul face referire la sute de cărți și manuscrise rare, iar Biblioteca, Biblioteca e un capitol aparte despre care aș putea vorbi o eternitate. Autorul descrie biblioteca ca un loc divin, un loc special î cadrul mănăstirii. Descrierile despre acest edificiu au fost preferatele mele, descrieri care pe mine personal m-au îmbătat, o beție a simțurilor care te face să explodezi de plăcere și să vrei să citești mai departe și mai departe. 
Mi-a plăcut foarte mult stilul autorului. Un stil greoi, dificil, cu multe fraze în latină sau în italiană (cel puțin așa era în formatul care eu l-am citit) dar care selectează cititorii pentru că numai cei mai fideli iubitori de cărți vor reuși să termine romanul fără a se plictisi pe parcursul descrierilor lungi.
Autorul a construit intriga în așa fel, încât nici priceputul Guglielmo nu a reușit să descifreze până la final responsabilul de moartea călugărilor. Finalul m-a surprins. Recunosc că mă așteptam ca Abatele să fie vinovatul. Cartea se încheie cu lupta dintre bine și rău în care binele învinge cu prețul Bibliotecii. Momentul în care Biblioteca ardea a fost un moment în care am simțit că sufletul meu arde. M-a cuprins o stare de jale și tristețe și o melancolie în mod special când, după ani buni, Adso se întoarce pe meleagurile abației și nu găsește decât ruine. Apreciez în mod special cum autorul, care a trăit în secolul 20, a reușit o descriere atât de aprofundată a secolului 14.
Numele trandafirului de Umberto Eco este un roman pe care nu o să-l uit atât de ușor. Este o cartea care nu trebuie să lipsească din biblioteca unui cititor, deoarece este un roman veritabil, o adevărată capodoperă a secolului 20. 

miercuri, 5 iulie 2017

7 locuri din romanele tale preferate pe care le poți vizita în realitate

Cărțile au abilitatea neobișnuită de a ne transporta în locuri, țări și orașe cu ajutorul imaginației noastre. Scriitorul te ghidează pe tărâmurile inventate de el ori inspirate de cele din viața reală, iar fiecare din noi are o listă cu locuri din cărțile preferate pe care ar dori să le viziteze, să le atingă sau să le simtă.
De fapt, unele din aceste locuri există în realitate. Dacă iubești cărțile sau călătoriile, atunci ți-am pregătit o listă de locuri care au servit drept inspirație pentru renumiții scriitori și pe care ai putea într-adevăr să le vizitezi. 
1. Plaza Fernandez de Madrid - ”Parcul Evangheliilor” din romanul ”Dragostea în vremea holerei” de Gabriel Garcia Marquez, Cartagena, Columbia

2. Restaurantul ”Sobrino de Botin” din romanul ”Fiesta” de Ernest Hemingway, Madrid, Spania

3. Iazul din Central Park în romanul ”De veghe în lanul de secară” de J.D.Salinger, New York, SUA

4. Hotelul ”Stanley” - ”Hotelul Overlook” din romanul ”Strălucirea” de Stephen King, East Park, Colorado

5. ”Peștera lui Mark Twain” - ”Peștera McDougals” din romanul ”Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark twain, Hannibal, Missouri, SUA

6..Orașul Bifuka - sătucul Junitaki din romanul ”În căutarea oii fantastice” de Haruki Murakami, Hokkaido, Japonia

7. Kings Cross Station din romanul ”Harry Potter” de J.K.Rowling, Londra, Marea Britanie


Cât despre alte locații, aștept sugestii în comentarii.

Sursa: haibun.md

marți, 16 mai 2017

Recenzie: Doamna din lac de Raymond Chandler

Un om de afaceri apelează la Philip Marlowe pentru că a dat de bucluc. Bănuiește că soția lui frumoasă și răsfățată pe nume Crystal, e implicată într-un scandal care i-ar putea periclita cariera. Cu două săptămâni în urmă bogatul Derace Kingsley, acum clientul detectivului, primise o telegramă prin care Crystal îl anunța că divorțează pentru a se putea căsători cu iubitul ei, Chris Lavery. Însă întâmplarea face ca soțul și amantul capricioasei femei să se întâlnească în Los Angeles. Primul este uimit când află de la cel de-al doilea că atrăgătoarea Crystal a dispărut în neant: nu este cu iubitul, care nu are habar unde se află și, mai mult, nici n-a cerut-o de soție. Iar de aici, Philip Marlowe intră în acțiune, pornind pe urmele ei.
Detectivul lui Chandler a fost o escapadă seducătoare din rutina mea zilnică. Mi-a plăcut să-l citesc într-o zi friguroasă de primăvară și să mă încălzesc cu entuziasmul și abilitățile lui Marlowe de a rezolva mistere. Intriga și suspansul nu au lipsit din creația autorului. Am citit cartea într-o singură zi, fără mari pauze, fiind absorbită de firul narativ captivant al romanului.


joi, 26 ianuarie 2017

Nu te întâlni cu o fată care citește!

Nu-ți da întâlniri cu o fată care citește! Pentru că genul de fete cunosc importanța intrigii, ele știu regulile de joc înainte ca jocul să fi început. Nu-ți trebuie ție așa ceva. Cineva care citește cunoaște importanța unui început și cât e de important începutul într-o relație. Și mai cunoaște și importanța unui sfârșit pentru că a spus adio la o mulțime de eroi. Iar într-o carte, sfârșitul înseamnă punct. Nicidecum nu virgulă. O fată care citește știe că viața nu este un drum drept, asfaltat. Pe astfel de drumuri nu cresc flori, nu cresc copaci, nu crește nimic.
O fată care citește este o povestitoare. Ție îți trebuie o fată care să te asculte. Cu o povestitoare nu o să știi niciodată cu cine vorbești, cu Austen, cu Dickens sau cu Dostoievski. O povestitoare întrunește caractere a sute de personaje peste care a dat în timp ce lectura, are și din ambiția lui Scarlet OHarra, și din filosofia lui Castorp, și din inteligența Melaniei Lupu. Dar cu toate astea, are tărie de caracter, știe cum să suporte un sfârșit, cum să treacă mai departe, cunoaște limita dintre rațiune și nebunie, vis și realitate. O fată care citește nu are naivitatea personajelor lui Austen care căutau perfecțiunea pe calul alb. Dar are propria ei închipuire despre idealul masculin pe care și-l dorește alături.
Să nu-ți dai întâlniri niciodată cu o fată care citește. Te-ar putea zăpăci din prima cu vocabularul ei sofisticat și cu aerele sale de știe-tot. Fii mai bine cu cel mai obișnuit exemplar la rasei. Genul de fete pe care le ”prinzi” cu o replică de agățat furată de pe net. Nu-ți asuma angajamentul de a fi cu cineva care ar putea scrie o carte despre tine, sau, care te-ar face idealul a mii de cititoare înflăcărate. Nu se merită.

*Acest text este o ironie. Întâlniți-vă vă rog cu fetele care citesc :))

duminică, 22 ianuarie 2017

Colecționarul de John Fowles

-Sunt entomolog. Colecționez fluturi.
-Exact. Îmi amintesc. Scria și în ziar. Și acum m-ai adăugat și pe mine la colecție. M-ai prins și pironit în cămăruța asta și acum poți să vii să mă privești pe săturate.

Colecționarul de John Fowles este o carte cu o concepție inedită și originală care spune povestea unui funcționar la Anexa Primăriei, un bărbat timid, antisocial, stângaci, cuprins de nevinovata plăcere de a colecționa fluturi. Odată ce câștigă o sumă bunicică la pronosport, pasiunea lui pentru fluturi ia amploare și ajunge treptat să-i domine viața. Destinul său capătă o altă culoare în momentul în care se îndrăgostește de o studentă la Arte Frumoase pe care o răpește și sechestrează încercând să stabilească o legătură afectiv-amoroasă cu victima.
În clipa în care mi-am procurat romanul și am citit primele pagini - dusă am fost. E un subiect atât de captivant și interesant încât am citit romanul într-o singură zi. E ceva ciudat care te prinde, te țintuiește de conținut și nu-ți dă drumul până în momentul în care finisezi cartea. Iar atunci când am parcurs întreg romanul, am avut nevoie de timp destul ca să diger toate cele citite.
Am ajuns din postura de cititor să privesc cu ardoare destinul Mirandei Grey: zbaterea, așteptarea, renunțarea - spectacolul morții în toată complexitatea lui. Câți dintre noi când erau mici nu urmăreau cu patimă războiul dintre prădător și victimă? Câți dintre noi am eliberat un fluture din mrejele unui pânze de paianjen?
Miranda este un fluture. Caliban este un prădător. Aparent inofensiv, obsedat de ideea de a colecționa fluturi pe care îi pironește cu ace și îi privește morți. La nesfârșit. ”Sunt frumoase. Dar triste. Nu, nu pot să-i văd. Mă gândesc la toți fluturii care ar fi putut ieși de aici daca i-ai fi lăsat să trăiască. Mă gândesc la toată frumusețea căreia i-ai pus capăt. Nici măcar nu profită nimeni. Cine îi vede?Ești ca un avar. Aduni atâta frumusețe în sertare și o ascunzi ca pe o comoară”. Caliban este dominat de dorința mistuitoare de a păstra și de a conserva frumusețea impunătoare a fluturilor iar ulterior a Mirandei. Atitudinea personajului principal față de sine și față de cele întâmplate este șocantă. Este șocant pentru mine ca cititor cât de mult m-am apropiat de subiect și cât am sperat că fluturele va fi eliberat.
Se spune că viața unui fluture durează o singură zi. Viața Mirandei Grey a durat aproximativ 2 luni. 2 luni de chin și frică, întemnițată într-o pivniță fără lumină, aer, fără condițiile esențiale. Chiar dacă Caliban a încercat din răsputeri să prelungească viața acestui fluture, cumpărându-i tot felul de nimicuri, acesta nu a reușit să-i deschidă aripile și s-o facă să se îndrăgostească de el.
Dacă pe parcurs am fost cuprinsă de un sentiment de milă față de colecționar și față de batjocora care o ascunde în spate, finalul m-a făcut să-l antipatizez puternic: modul în care a lăsat acest exemplar incomparabil să moară a fost peste așteptările mele.
Nu pot găsi nici un motiv solid pentru care acest roman nu mi-a plăcut. A fost o evadare perfectă dintr-o dimineață de sâmbătă tristă și melancolică. Nu am putut lăsa cartea o clipă din mâini. Am fost prinsă ca un fluturele în pânza unui păianjen. John Fowles a reușit perfect să imortalizeze obsesia unui colecționar, să pătrundă în sufletul cititorului prin patima și pasiunea cu care personajul principal ține la colecția sa și prin faptul că a arătat, că oamenii nu se schimbă, oricât nu s-ar amăgi că fac lucruri bune, oricât de bune nu ar fi intențiile lor - nu poți lupta împotriva instinctelor tale.

Citate:
♥ Oricum. N-aș putea respecta pe nimeni - mai ales un bărbat care ar face lucruri doar ca să-mi facă mie plăcere. Aș vrea să le facă pentru că are convingerea că merită făcute.
♥ Urăsc oamenii de știință. Urăsc oamenii de știință care colecționează lucruri și le clasifică și le dau nume, ca apoi să uite cu totul de ele. La fel se întâmplă și în artă. Etichetează un pictor drept impresionant sau cubist sau altceva și îl pun într-un anume sertar și nu se mai gândesc la el ca la o ființă umană care pictează.
♥ Sunt moarte. Nu astea în mod special. Toate fotografiile. Când desenezi un obiect îl vezi cum prinde viață, iar când în fotografiezi moare.
♥ Arta e crudă. Poți să ascunzi o crimă folosind cuvintele. Dar pictura este o fereastră cu vedere directă până în străfundul inimii tale. Tu nu ai făcut aici decât să construiești o mulțime de alte ferestruici spre o inimă plină de tablourile altor pictori la modă.
♥ N-am sedus în viața mea o femeie. Îmi place să fac dragoste, îmi plac trupurile femeilor, îmi place frumusețea pe care o transfigurează până și cea mai ștearsă dintre ele când se dezbracă; când au impresia că au făcut un pas decisiv spre pierzanie. Toate gândesc așa prima oară. Știi ce e pe cale de dispariție la sexul femeiesc? Inocența. Singura dată când o poți vedea este în clipa în care o femeie se dezbracă și este incapabilă să te privească în ochi. Acel prim moment botticellian când se dezbracă pentru prima oară. Dar se veștejește repede.


marți, 3 ianuarie 2017

Libertatea locuiește în munți: Muntele vrăjit de Thomas Mann

”Povestitorul nu va sfârși cât ai bate din palme istoria lui Hans. Nu-i vor fi suficiente nici cele șapte zile ale săptămânii și nici șapte luni. Cel mai potrivit este să nu se întrebe dinainte cât timp se va scurge pe pământ în vreme ce povestirea aceasta îl va ține în mrejele sale. Și, Doamne Dumnezeule, nu vor fi nici chiar șapte ani! Și cu aceasta, începem”
Hans Castorp este un tânăr modest, inginer naval, care înainte de a se urca pe navă decide să-i facă o vizită vărului său Joachim, într-un sanatoriul la munte numit Berghof. Încă din prima zi a șederii lui la sanatoriu, Hans a simțit stranietățile locului: 5 mese copioase zilnic, cura de aer, măsurarea temperaturii de câteva ore pe zi, iar timpul, timpul zboară. Nu o să pierd timpul încercând să reproduc firul narativ al romanului. Dar o să vă spun un lucru.
Muntele vrăjit de Thomas Mann este o carte vrăjită. Lecturând-o, îmi părea că citesc zeci de pagini într-un interval de timp nemăsurabil, când de fapt nu trecuseră decât câteva minute. Problema timpului, descrisă atât de minuțios în carte m-a frapat. Era incredibil cum trecea timpul pentru mine și cât de adânc înrădăcinată eram în cuprinsul romanului. Era ceva inexplicabil în timp ce citeam această carte. ”Domnul meu, aici nu cunoaștem o unitate de măsurat timpul care se numește săptămână. Unitatea noastră cea mai mică este luna. O vacanță de 3 săptămâni pentru Hans Castorp s-a transformat în una de 7 ani: ”Timpul nu este deloc o realitate. Când ți se pare lung e lung, când ți se pare scurt e scurt, dar cât de lung sau de scurt este în realitate, asta n-o știe nimeni.
Muntele vrăjit este o carte care are de toate: dialoguri filozofice, dar în același timp discrete, descrieri lungi și amănunțite, personaje complex conturate și puternic construite. Pentru mine, a fost un roman seducător, nu mă puteam concentra pe nimic altceva în afară de acțiunea acestuia, eram într-o dimensiune în care tot ce însemna cotidian și probleme se anulase, eram într-un vis, eram într-un sanatoriu în care urmăream cu grijă cum autorul se joacă cu personajele. Nu mi-au ajuns 7 zile să citesc această carte, nici 7 săptămâni. Și nu o spun din cauza volumului de peste 900 de pagini. Dar era ceva magic la acest roman. Parcă trăgeam de timp intenționat, am lungit lectura acestuia atât de mult, crezând că astfel am să lungesc și plăcerea pe care am simțit-o în timp ce-l citeam. Nu mi-a luat nici 7 luni sau 7 ani să citesc cartea. ”Dar ce este timpul? O taină ireală și atotputernică”


vineri, 16 decembrie 2016

La început totul e frumos...

La început totul e frumos. Fiecare început e o speranță, speranța că ceva se va schimba, dacă nu în noi atunci în realitatea care ne înconjoară. Fiecare început aduce cu el o adiere de prospețime și o dorință nemărginită de a avansa rapid, de a ajunge cât mai curând la destinația finală spre care tindem. Dar începuturile sunt frumoase anume pentru inocența cu care pășim. Începuturile sunt frumoase pentru că nu ne cunoaștem, pentru misterul care plutește în aer. Suntem îndrăgostiți pentru că nu ne cunoaștem, pentru că pășim cu neîncredere și dubii în lumea altcuiva, pentru că facem loc altor oameni în sufletul nostru. Dacă am ști ce urmează, am trage cât mai mult de îndrăgosteala asta. Nu ne-am grăbi să punem întrebări și să așteptăm răspunsuri, dar am asculta povești incontestabile până am cădea în delir. Dar suntem grăbiți. Ne grăbim să ne cunoaștem, facem pași mari, alergăm. Oamenii sunt naivi când cred că dincolo de mister se află eternitatea. De cele mai multe ori nu se ascunde decât sfârșitul, pentru că oamenilor le este frică de adevăr, le este frică să se arate dezbrăcați de temeri și îndoieli. Alergăm spre luciditate crezând că în ea se află esența care ne va lega pentru totdeauna și uităm că misterul e partea cea mai frumoasă a unei relații. La început totul e frumos, dar ne gândim la început numai atunci când întâlnim sfârșitul...