vineri, 16 martie 2018

Recenzie: Nuntă în cer de Mircea Eliade

Femeile despre care a scris Eliade sunt foarte norocoase. Le-a descris cu atât patos, iubire, pasiune, încât am ajuns și eu să o iubesc pe Lena/Ileana - personajul principal. Scriitorul Andrei Mavrodin și Barbu Hasnas sunt îndrăgostiți de aceeași femeie, aceeași femeie stranie, pierdută, indecisă. Mavrodin o întâlnește în casa unui prieten comun și se îndrăgostește pe loc de ea. Iubirea lui este una sinceră, profundă, în care i se dăruiește cu trup și suflet. Însă nu-și dorește copii așa cum și-i dorește ea și îl părărsește. Pe de altă parte, Barbu Hasnas este un bărbat matur, înțelept care o iubește pe Lena cu toate că a încercat să i se împotrivească. Ce-i doi trăieste povestea unui cuplu perfect până în momentul când el iși dorește un copil iar ea îl refuză, relația lor fiind pe sfărșite.
Recunosc că după descrierea mea cartea nu pare prea interesantă, dar citind-o am amuțit. Am intrat în lumea sentimentală a bărbatului matur care a iubit sincer și din tot sufletul. Amândoi au iubit-o și i-au pus lumea la picioare, iar ea... Nu am înțeles l-a ce s-a gândit când a plecat de lângă amândoi. Ar fi putut descoperi lumea lângă oricare din ei...
Nuntă în cer este un roman de dragoste copleșitor, care îți dezvăluie iubirea în toate formele ei: sălbatică, plăcută, profundă, dureroasă. Acțiunea romanului este foarte ușor de urmărit, l-am citit dintr-o răsuflare la direct, fără pauze de câteva ore sau chiar săptămâni. Dramatismul, întorsătura de situație și intriga m-au ținut cu sufletul la gură. Iar Eliade, Eliade e fenomenal. Cum am mai spus, femeile despre care a scris sunt foarte norocoase.

miercuri, 14 martie 2018

Recenzie: Castelul pălărierului de A.J.Cronin

Castelul pălărierului de A.J.Cronin este o carte absolut deosebită. Aș vrea să găsesc cuvintele potrivite să-mi exprim interesul cu care am citit acest roman. Deși am fost bulversată de acest personaj, James Brodie, acțiunea romanului este una plină de intrigă și suspans. Am citit cartea cu sufletul la gură, ore la rând și am rămas stupefiată...
James Brodie este un tiran, un narcisist, un om care nu are respect pentru alții. Acțiunea începe cu o simplă ”ceremonie” a ceaiului in familia Brodie. La masă este prezent tatăl - James, mama - Margaret, bunica, și cele două fiice - Mary și Nessie. Încă din primele rânduri se observă caracterul agresiv și tiranic al personajului central și frica celorlalte personaje față de el. James Brodie este un tiran nu doar în familia sa, dar și în oraș unde lumea îl privește cu respect și cu oarecare teamă. James se consideră tatăl perfect, omul de afaceri perfect,cetățeanul perfect. Declinul său începe cu momentul în care fiica mai mare rămâne însărcinată și o alungă de acasă, continuă cu momentul în care proprietarul prăvăliei de alături își vinde magazinul concurenților lui Jamie și se sfârșește cu moartea tragică a fiicei care nu a obținut bursa pe care el și-o dorea atât de mult.
Este prima carte de acest gen pe care o citesc și este și printre ultimele. Nu l-am putut suferi pe Brodie, tot acest act de aroganță, narcisism și vioență m-a enervat. Nu înțelegeam și nu înțeleg cum femeile pot suporta un astfel de om lângă ele când lumea e plină de oameni buni. Am rămas șocată cum acest om cheltuia banii pe costume pentru el,ace din aur și tot felul de pretenții,cum și-a făcut o amantă în timp ce soția și copii nu aveau haine noi de ani buni, cum el dădea bani tot mai puțini pentru întreținerea casei și cum porția lui de mâncare trebuia să rămână aceeași.
Am întâlnit în acest roman personaje foarte diferite, dar nu mi-a plăcut de nici unul în mod special pentru că toate se conformau capului familiei. Autorul a reușit cu mult dar să descrie o situație care este actuală în multe familii de acum, nemaivorbind de familiile de atunci.Mi-a plăcut foarte mult această carte, am învățat că binele câștigă întotdeauna dar pierderile sunt prea dureroase.Mi-am imaginat sfârșitul romanului cu Nessie și Mary care fug împreună de acasă și își lasă tatăl singur în mândria și violența lui, înecându-se în băutură, amar și remușcări.
Recomand acest roman din tot sufletul, însă  numai pentru cei tari de caracter, pentru că la ce personaj e James Brodie trebuie mult curaj! 

marți, 20 februarie 2018

Recenzie: Amantul doamnei Chatterley de D.H.Lawrence

”Ultimul roman al lui D.H.Lawrence, Amantul doamnei Chatterley a fost interzis la pulicarea sa, stârnind o furtună de controverse. Lawrence explorează trăirile lui Constance Chatterley, prizonieră într-un mariaj steril cu Sir Clifford, un aristocrat intelectual paralizat de la brâu în jos în urma Primului Război Mondial. Disperat să capete un moștenitor, Clifford îi sugerează soției sale să încerce o aventură, și Constance se trezește implicată într-o relație pasională cu Oliver Mellors, paznicul de vânătoare de pe domeniul lor. Într-un stil liric și senzual, romanul descrie profunda legătură emoțională și fizică dintre doi oameni separați de prejudecățile celorlalți, denunțând totodată necruțător păcatele industrializării și împărțirea societății în clase. Forța, complexitatea și subtilitatea psihologicăfac din această scriere cu totul originală o apologie a pasiunii, o celebrare erotică a vieții.”

Am cumpărat acest roman pentru coperta frumoasă și pentru descrierea siropoasă de pe ea. Am rămas puțin dezamăgită de roman și am înțeles că romanele erotice nu sunt pentru mine. Nu mi-a plăcut erotismul lui Bukowski și nu-mi place nici erotismul lui Lawrence. Despre sex nu se citesc cărți.
Nu vreau să spun că m-a plictisit acest roman. Dar l-am citit fără vreo motivație serioasă, cu pauze mari între capitole, uneori chiar cu pauze de câteva săptămâni. Eram și nu eram curioasă despre ce se scrie în roman. Am citit între timp alte x cărți și parcă mă întorceam la romanul lui Lawrence cu oarecare silă. 
Nu mi-a plăcut de nici un personaj în mod special. Pe ”amantul” doamnei Chatterley l-am urât chiar. Am văzut din partea lui un comportament necuviincios. Nu l-am văzut atașat de biata Connie, Connie care căuta dragoste, afecțiune, sentiment. Oliver Mellor mi-a părut ceea ce numim noi - țăran - comportamen necuviincios, atitudine proastă, maniere urâte. Connie a fost un personaj monoton. Genul de personaj care caută iubirea ideală, dar care a gata să oprească căutările pentru primul - țăran. Cel mai mult cred că mi-a plăcut de Clifford. Mi-au plăcut discuțiile lui filosofice cu Connie sau cu doamna Bolton.
Acțiunea romanului este lentă și lipsită de oarecare răsturnări de situație, de intrigă sau suspans. Nici măcar descoperirea adulterului nu emoționează nici într-un fel cititorul deoarece soțul acceptă mai mult sau mai puțin acțiunile doamnei Chatterley. Conflictele sunt mai degrabă interne, în sufletul personajelor, iar certurile sunt mascate de diplomația acelor timpuri și nu trezesc un oarecare interes.
Un roman drăguț, nu pot să spun că a fost o pierdere de timp completă, dar... nu a fost ceea ce-mi place mie.

vineri, 16 februarie 2018

Recenzie: Iarna vrajbei noastre de John Steinbeck

”Publicat cu un an înainte ca Steinbeck să primească Premiul Nobel pentru literatură, romanul urmărește marasmul ce a cuprins societatea americană în anii 1960. Personajul central, Ethan, ajunge în pragul sărăciei lucrând ca funcționar la propria băcănie, deținută acum de un imigrant italian. Soția și copiii se plâng la nesfârșit de lipsa banilor și de viața pe care o duc, iar Ethan încearcă cu disperare să le ofere fericirea și, în același timp, să-ți păstreze demnitatea. Prin Iarna vrajbei Noastre, Steinbeck ne poartă într-o călătorie spre miezul disperării protagonistului său, alimentată fără încetare de sentimentul ratării.”

Întâi de toate trebuie să spun că-l iubesc pe Steinbeck. Are un stil aparte de a scrie și de a ajunge la sufletul și inima ta. De romanul său ”La răsărit de Eden” - m-am îndrăgostit. Pot spune că este unul din autorii mei preferați care a trezit în mine sentimente care mai de care. Dar acest roman al său, m-a șocat. Mi s-a părut atât de... monoton. Practic l-am citit cu de-a sila sperând să găsesc ceva bun în el. Nu l-am putut finaliza. Mi-au rămas vreo 100 de pagini dar simt că nu mai pot citi. Acțiunea este atât de monotonă, personajele sunt atât de plictisitoare, însăși cartea nu mi se mai pare frumoasă sau interesantă. Am lungit lectura acestui roman încă din noiembrie și cred că o să-l las nefinalizat.
Stilul autorului a rămas practic același, însă acțiunea romanului... nu se întâmplă nimic în carte. Același Ethan merge în fiecare zi la lucru, aceași Mary mereu nemulțumită, același Marullo mereu enervat și arogant. Știu că Steinbeck e un autor superb, dar acest roman nu a fost pe gustul meu.

sâmbătă, 3 februarie 2018

Citește Mincinoșii. Și dacă cineva te întreabă cum se termină, MINTE

O familie frumoasă și distinsă.
O insulă privată.
O fată vulnerabilă și îndrăgostită.
Un băiat curajos, plin de pasiune.
Un grup de patru prieteni, Mincinoșii, a căror prietenie se dovedește a fi distructivă.
O revoltă. Un accident. Un secret.
Minciună după minciună.
Dragoste adevărată.
Adevărul.

”Bine ați venit la minunata familie Sinclair.
N-avem nici un acriminal.
N-avem nici un dependent.
N-avem nici un ratat.
Familia Sinclair e compusă de indivizi atletici, înalți, frumoși. Suntem democrați, cu avere, din tată în fiu.
Nu contează dacă unul din noi e îndrăgostit până la disperare, absolut până la disperare.
Atât de îndrăgostit încât trebuie luate măsuri la fel de disperate.
Nimeni n-are nevoie de nimeni.
Nimeni nu greșește vreodată. Trăim, cel puțin pe durata verii, pe o insulă privată, în apropiere de linia de coastă din Massachusetts.
Poate că asta e tot ce trebuie să știți.”

Am cumpărat Mincinoșii pentru coperta frumoasă și descrierea intrigantă de pe copertă. Și pentru că am auzit de această carte pe un alt blog. Nu aveam așteptări foarte mari. Nu pot spune că a fost o carte care m-a dat pe spate sau o să o țin minte toată viața. Dar a fost o carte care mi-a plăcut. Pe alocuri mi-a plăcut stilul autoarei: cu propoziții scurte, directe, fără subînțelesuri. Pe de altă parte mi-au lipsit descrierile lungi de peisaje dau dialogurile monotone pe care le-am întâlnit în cărțile lui Thomas Mann sau ale lui Kanusgard.
Trei sferturi din carte au fost... plictisitoare. Nu prea m-au surprins și nu voiam să rămân cu restanță de aceea am decis să finalizez cartea până la ultima filă. Însă ultimele 30-40 de pagini au fost superbe. Am descoperit în ele intrigă, suspans. Ultimele pagini m-au făcut să-mi schimb părerea total despre roman. Un roman fascinant, tulburător și inedit. E.Lockhart are un geniu și un stil aparte în felul ei de a scrie și a te surprinde cu naturalețea cu care personajele simt și trăiesc întâmplările romanului. 
Pentru cei care vor să evadeze de la rutina zilnică și să se delecteze cu o lectură ușoară, intrigantă și plăcută le recomand acest roman ca pe o lectură-pauză de la treburile zilnice, lucru, studii sau alte cărți dificile. 

”Citește Mincinoșii. Și dacă cineva te întreabă cum se termină, MINTE”



vineri, 2 februarie 2018

Recenzie: Garden Spells de Sarah Addison Allen

Garden Spells este prima carte pe care am citit-o în rusă și am cumpărat-o după ce am citit o recomandare pe un grup de carte. Trebuie să recunosc că această carte este una magică. Am rămas plăcut surprinsă de conținutul ei și m-a vrăjit. La propriu! 
Fetele din familia Waverley, fie că vor sau nu, sunt moștenitoarele unei comori care crește chiar în curtea lor. Un copac deosebit crește în grădina acestei familii, un copac care are proprietatea de a-ți arăta cea mai mare frica a ta sau cea mai mare fericire. Și acest copac crește deasupra unor flori cu puteri miraculoase. Încă de câteva generații, fetele familiei Waverley au fost înzestrate cu capacități deosebite: Claire face bucate din diferite flori, Sydney are capacitatea de a aranja părul în așa fel încât să te facă fericită, Evanelle oferă cadou un obiect care îți va fi de mare ajutor pe viitor iar micuța Bay știe unde stau lucrurile la locul lor. 
Nu vreau să povestesc conținutul romanului, însă nu pot decât să recomand acest roman cu tot sufletul. Pentru mine a fost o carte atât de frumoasă. Am citit-o cu atâta plăcere, am descoperit o lume magică, ruptă de realitate în care familia este tot ce contează. M-am trezit brusc cuprinsă de mireasma florilor de liliac, de trandafir, uitându-mă la soare de sub coroana unui măr care-și aruncă fructele în grădina vecinului.
O carte superbă, cu un conținut original. O lectură pe cât de plăcută pe atât de ușoară de citit. Recomand numaidecât și dacă a mai citit cineva acest roman aștept părerile. 

sâmbătă, 20 ianuarie 2018

Recenzie: Pasărea spin de Colleen McCullough

Pasărea spin este o carte uluitoare. O carte atât de bună încât am fost surprinsa să văd că are o popularitate atât de scăzută și că este citită de un număr relativ mic de cititori. Romanul o pune în centrul acțiunii pe Meggie, la început o copilă mică și inocentă care abia face cunoștință cu viața și cu duritățile ei. Cartea povestește istoria familiei Cleary pe o perioadă de 60 de ani. Povestea de dragoste dintre Meggie și părintele Ralph de Briccassart este uluitoare. Sincer să spun, eu dacă aș fi fost în locul părintelui Ralph aș fi procedat cu totul diferit. Dar, cred că totuși iubirea de Dumnezeu este mai puternică și mai frumoasă decât iubirea pentru oamenii muritori.Acțiunea romanului se petrece în îndepărtatele și spectaculoasele ținuturi ale Australiei. Romanul, de asemenea, zugrăvește și frumoasa Australie- cu clima ei schimbatoare, cu păsările ei, cu natura și cu problemele ei. Dar tema principală rămâne a fi dragostea imposibilă dintre Meggie și Ralph. Încă de la prima întâlnire, Ralph a văzut-o pe Meggie ca pe o ființă deosebită, specială, care și-a făcut un loc în inima lui. La prima lor întâlnire, Meggie avea doar 9 ani, dar in inima ei a început să ardă un foc pentru Ralph care a durat până la moarte și nu mă îndoiesc că și dincolo de ea. Iubirea lor, una platonică și sinceră m-a surprins. Nu cred că iubirea imposibilă poate dura toată viața. Cred că dacă îți dai silința poți iubi pe altcineva, că dacă pui pe foc - focul va arde. Pasărea spin mi-a dovedit contrariul. Iubirea lui Meggie nu a murit niciodată, focul din sufletul ei nu s-a stins niciodată. Nici atunci când a fost căsătorită cu altcineva. Din contra, viața cu Luke ( soțul ei ) a demonstrat contrariul - că dacă sufletul ei îi aparține lui Ralph, atunci numai el îi poate aduce iubirea adevărată. 
Pe de altă parte, am fost surprinsă de Fee - mama lui Meggie. La început mi s-a părut un personaj simplu, care nu are nimic special. Un personaj-robot, care se conformează greutăților vieții, a cărei unică bucurie o reprezintă Frank - băiatul cel mare. Iubirea lui Fee pentru Frank este una dăunătoare, atât de dăunătoare încât biata Fee a suferit 30 de ani pentru băiatul ei plecat și închis pentru crimă. Paddy, soțul ei, și tatăl celorlalți copii ( nici acum nu știu câți copii au fost în familie) este un om minunat, altruist, de care m-am îndrăgostit din primele pagini. Paddy a fost întotdeauna stâlpul familiei, baza și soarele în momentele grele.
Ce nu mi-a plăcut cel mai mult, a fost că mai multe personaje și-au pierdut viața. Am sperat la un final fericit, la o iubire împlinită, Am sperat ca Meggie să găseasca iubirea cu altcineva, dacă nu cu Ralph. Am vrut ca Ralph să uite de Dumnezeu și să o pună pe Meggie pe primul loc. Atât de multe lucruri s-ar fi schimbat. Dar nu în zadar cartea se numește Pasărea SPIN. Cei doi savurează iubirea pentru un moment ca mai târziu să se arunce în realitatea dureroasă în care ”ei” nu există. Există doar ea și el. 
Singura supraviețuitoare a celor 3 generații este Justine, fiica lui Meggie. Aceasta se mută la Londra, își dedică viața actoriei și plăcerilor și descoperă ceea ce mama și bunica nu au cunoscut niciodată: dragostea împărtășită și viața. Recomand acest roman cu drag. O poveste uluitoare și emoționantă, plină de dramatism și iubire, iubire adevărată, platonică, sinceră.

sâmbătă, 30 decembrie 2017

Recenzie: Maitreyi de Mircea Eliade

...Oare îți mai aduci aminte de mine, Maitreyi? Și dacă îți amintești, cum poți să mă ierți?...

Maitreyi de Mircea Eliade este o carte deosebită, o carte frumoasă a cărei lectură te transportă pe tărâmurile indepărtate ale Indiei, într-un ținut plin de tradiție și obiceiuri. Roamnul spune povestea unui englez, Allan, și Maitreyi Devi, o indiancă de 16 ani. Eroina romanului, fiica unui mare filozof indian, trăiește o dragoste mistică, tainică. Maitreyi ne învață că trebuie să iubim orice, pe oricine, că iubirea adevărată nu cunoaște vârstă, iubirea adevărată se poate reflecta și asupra unui copac, sau a unei vietăți. Romanul e un jurnal sincer și profund în care naratorul, Allan, descrie cele mai ascunse și contradictorii sentimente ale sale.Deși, la început nu simte decât repulsie pentru Maitreyi, pe parcurs se îndrăgostește de aceasta . Fata îi împărtășește sentimentele, dar nu îi marturisește dragostea, aceasta manifestându-se în faptele și acțiunile sale. Autorul se trezește vrăjit în fața acestei făpturi de 16 ani pe care o iubește cu întregul lui suflet.
Mircea Eliade m-a purtat într-o Indie a contrastelor, a tradițiilor și religiei care sunt mai presus de orice iubire. Finalul m-a șocat. Am sperat că iubirea adevărată va învinge orice obstacol, orice impediment. Am sperat că cei doi vor fugi împreună, am sperat la un final fericit în care dragostea va învinge.
Maitreyi a fost o carte superbă. O lectură plăcută, ușoară, care chiar m-a transpus în universul celor doi. Am rămas impresionată de caracterul ei, încăpățânată, care se dăruie cu totul sufletul, cu tot corpul, care nu poate accepta altă iubire decât iubirea lui Allan.

Citate:
  • O ascultam cum se ascultă o poveste, dar în același timp simțeam cum se îndepărtează de mine. Cât de complicat îi era sufletul. Înțelegeam încă odată cât de simpli, naivi și clari suntem numai noi, civilizații. Că oamenii aceștia, pe care îi iubeam atât de mult încât vroiam să devin unul din ei, ascund fiecare o istorie și o mitologie peste putință de străbătut, că ei sunt stufoși și adânci, complicați și neînțeleși. Mă dureau cele spuse de Maitreyi. Mă dureau cu atât mai mult cu cât o simțeam în stare să iubească totul cu aceeași pasiune, în timp ce eu vroiam să mă iubească veșnic numai pe mine.
  • M-am gândit atunci cât de ciudată este retragerea aceasta în mitologie, cât de dureroasă pentru mine această abstractizare continuă a mea, făcut din om zeu, din amant soare. Eu descoperisem visul, dar un vis în care întâlneam pe aceeași Maitreyi și o strângeam tot atât de bărbătește în brațe. Visul meu, cât de fantastic ar fi fost, continua aceeași viață dusă împreună, și aceeași dragoste, desăvârșind-o, împlinind-o. Dar mitologia ei mă transformase demult în imaginație, în idee, și nu mă regăseam, așa cum aș fi vrut, cu scăderile mele, cu patimile mele în ”soarele” ei, în ”florile” ei.
  • Înțelesei pentru a suta oară că mă atrăgea altceva în Maitreyi: iraționalul ei, virginitatea ei barbară și, mai presus de toate, fascinul ei. Îmi lămurii perfect aceasta, că eram vrăjit, nu îndrăgostit. 
  • Acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte.



joi, 23 noiembrie 2017

Recenzie: Marile speranțe de Charles Dickens

Marile speranțe de Charles Dickens urmărește povestea unui tânăr, Pip, care în timp ce vizita mormintele părinților săi este înșfăcat de un evadat care îi cere să-i aducă mâncare și să-i ofere un adăpost. Pip, care locuia cu sora mai mare și cu soțul ei, îi aduce evadatului de mâncare iar a doua zi acesta este prins și trimis vaselor cu prizonieri. Pe de altă parte, autorul ne-o prezintă pe domnișoara Havisham, o celibatară bogată și ciudată, care caută un băiat care să se joace cu fiica ei adoptivă, Estella. Încă din primele clipe, Pip se îndrăgostește de Estella, însă aceasta îl tratează cu răutate și distanță. Câțiva ani mai târziu, pe când Pip era ucenic la fierăria lui Joe, află că este moștenitorul unei averi și că binefăcătorul său a cerut ca Pip să fie transformat într-un domn. Pip o părăsește pe sora sa și pe soțul ei Joe, și pleacă în îndeplinirea marilor sale speranțe în Londra. Urmează o serie de peripeții care îl fac pe Pip să-și piardă averea, dar în urma cărora câștigă lucruri care nu pot fi egalate în bani: dragostea lui Joe, recunoștința față de Magwitch, împlinirea spirituală.
Trebuie să recunosc că, atunci când am început romanul așteptările mele erau la fel de mari ca speranțele lui Pip. Am fost puțin dezamăgită de acest roman. Nu pot spune că nu mi-a plăcut, dar nu a fost atât de intens cum mi-aș fi dorit, nu m-a dat pe spate. Cartea nu este voluminoasă, însă este destul de suculentă în detalii, iar firul narativ este unul destul de ușor de urmat. Am trăit anumite stări contradictorii cu referire la personajul lui Pip, pe de o parte nu înțelegeam ura și disprețul său față de binefăcătorul său, iar pe de altă parte am văzut în el, un copil, chiar dacă ajunsese la 23 de ani. L-am văzut cuprins de inocență, un suflet care are nevoie de îndrumare, de căldură, de iubire. Finalul cărții este unul fericit, chiar dacă nu pentru toată lumea.
Este primul roman de Dickens pe care îl citesc și mai am unul în bibliotecă care așteaptă devorat. Sper ca Povestea dintre două orașe să mă impresioneze mai mult decât Marile speranțe. Cu toate acestea, e o carte care merită încercarea.