Recenzie: Maitreyi de Mircea Eliade

...Oare îți mai aduci aminte de mine, Maitreyi? Și dacă îți amintești, cum poți să mă ierți?...

Maitreyi de Mircea Eliade este o carte deosebită, o carte frumoasă a cărei lectură te transportă pe tărâmurile indepărtate ale Indiei, într-un ținut plin de tradiție și obiceiuri. Roamnul spune povestea unui englez, Allan, și Maitreyi Devi, o indiancă de 16 ani. Eroina romanului, fiica unui mare filozof indian, trăiește o dragoste mistică, tainică. Maitreyi ne învață că trebuie să iubim orice, pe oricine, că iubirea adevărată nu cunoaște vârstă, iubirea adevărată se poate reflecta și asupra unui copac, sau a unei vietăți. Romanul e un jurnal sincer și profund în care naratorul, Allan, descrie cele mai ascunse și contradictorii sentimente ale sale.Deși, la început nu simte decât repulsie pentru Maitreyi, pe parcurs se îndrăgostește de aceasta . Fata îi împărtășește sentimentele, dar nu îi marturisește dragostea, aceasta manifestându-se în faptele și acțiunile sale. Autorul se trezește vrăjit în fața acestei făpturi de 16 ani pe care o iubește cu întregul lui suflet.

Mircea Eliade m-a purtat într-o Indie a contrastelor, a tradițiilor și religiei care sunt mai presus de orice iubire. Finalul m-a șocat. Am sperat că iubirea adevărată va învinge orice obstacol, orice impediment. Am sperat că cei doi vor fugi împreună, am sperat la un final fericit în care dragostea va învinge.

Maitreyi a fost o carte superbă. O lectură plăcută, ușoară, care chiar m-a transpus în universul celor doi. Am rămas impresionată de caracterul ei, încăpățânată, care se dăruie cu totul sufletul, cu tot corpul, care nu poate accepta altă iubire decât iubirea lui Allan.

Citate:

• O ascultam cum se ascultă o poveste, dar în același timp simțeam cum se îndepărtează de mine. Cât de complicat îi era sufletul. Înțelegeam încă odată cât de simpli, naivi și clari suntem numai noi, civilizații. Că oamenii aceștia, pe care îi iubeam atât de mult încât vroiam să devin unul din ei, ascund fiecare o istorie și o mitologie peste putință de străbătut, că ei sunt stufoși și adânci, complicați și neînțeleși. Mă dureau cele spuse de Maitreyi. Mă dureau cu atât mai mult cu cât o simțeam în stare să iubească totul cu aceeași pasiune, în timp ce eu vroiam să mă iubească veșnic numai pe mine.
• M-am gândit atunci cât de ciudată este retragerea aceasta în mitologie, cât de dureroasă pentru mine această abstractizare continuă a mea, făcut din om zeu, din amant soare. Eu descoperisem visul, dar un vis în care întâlneam pe aceeași Maitreyi și o strângeam tot atât de bărbătește în brațe. Visul meu, cât de fantastic ar fi fost, continua aceeași viață dusă împreună, și aceeași dragoste, desăvârșind-o, împlinind-o. Dar mitologia ei mă transformase demult în imaginație, în idee, și nu mă regăseam, așa cum aș fi vrut, cu scăderile mele, cu patimile mele în ”soarele” ei, în ”florile” ei.
• Înțelesei pentru a suta oară că mă atrăgea altceva în Maitreyi: iraționalul ei, virginitatea ei barbară și, mai presus de toate, fascinul ei. Îmi lămurii perfect aceasta, că eram vrăjit, nu îndrăgostit. 
• Acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte.