Păcatele într-o prietenie sunt minciuna și trădarea

Se uita în oglindă. Nu avea tocmai cea mai frumoasă expresie a feței. Ba mai mult, nu era nimic special la chipul ei. În schimb, avea acea bucurie pe chip pe care nu i-o putea lua nimeni : radia de fericire. Avea fața alungită, ochii scufundați în orbite, buzele mici și un nas grecesc care îi urâțea subit expresia feței. Nu, nu era frumoasă. Ana își conștientiza pe deplin neajunsul fizic. Cu toate astea nu era nimic care să îi șteargă acea fericire de pe chip.
Domnișoara Clara o ajută să se îmbrace. Probă o rochie bleu. Dar vai! Culoarea asta îi sublinia și mai mult ochii cenușii, lipsiți de culoare. Încercă să-și prindă părul. Dar nu! Părul prins îi contura și mai mult fața alungită și lipsită de splendoare.
- A venit! Nu mai ai timp să te schimbi. Trebuie să cobori acum, i-a spus domnișoara Clara.
Ana trase adânc aer în piept. Era prima dată când avea să îl vadă. Și-l imagina înalt, frumos, elegant. Coborî atent scările cu domnișoara Clara în spatele ei. Gabriel îi întinse o mână și o ajuta să coboare. Se uită la chipul ei șters ”Asta e viitoarea mea soție? Dar e lipsită de frumusețe. Bine că averea ei imensă îi acoperă neajunsurile. Domnișoara Clara, pe de altă parte, e de o splendoare pătrunzătoare”. Gabriel îi sărută ușor mâna. Ana nici nu se gândea la părul ei răvășit sau la chipul ei. Fața frumoasă și luminoasă a omului care avea să-i fie bărbat îi absorbea toată atenția. I se părea că e bun, curajos, inteligent, mărinimos și hotărât. În imaginația ei, încolțeau mii de iluzii cu privire la viața lor conjugală. Dar ea le îndepărta și încera să le ascundă. ”Nu sunt prea rece cu el? Aș putea da impresia că nu-i plac”. Și Ana se silea să fie amabilă. Dar nu întotdeauna reușea.
După ceai, invitații trecură în sala mică, iar Ana fu rugată să cânte la pian. Gabriel se sprijini de pian în fața ei, lângă domnișoara Clara. Ochii lui se uitau insistent asupra Anei. Și ea la rându-i, îl privea cu o dureroasă fericire întipărită pe chip. Simțea cum privirea lui se odihnește pe fața ei și cu această ocazie sonata ei suna și mai înălțător ca de obicei. În realitate, privirile lui, deși se îndreptau spre ea, se refereau la domnișoara Clara, mai exact la piciorușul ei pe care il atingea ușor cu piciorul său. Apoi o atinse delicat pe mână, ca mai târziu să își tragă brațul spre talia ei subțire. Domnișoara Clara privea la Ana, iar în ochii ei frumoși se citea o expresie speriată de speranță și de admirație pentru Gabriel. Simțea cum în sufletul ei înfloresc sentimente pentru acest bărbat. Apoi simți cum aceste sentimente se ofilesc atunci când Ana își termină sonata și-și ridică privirea plină de entuziasm și admirație pentru cei doi : ” Cât de mult mă iubește! Cât de fericită sunt acum și cât de fericită aș putea să fiu cu așa prietenă și cu așa soț. E oare posibil?!”