Recenzie: Numele trandafirului de Umberto Eco

Numele trandafirului este prima mea carte de Umberto Eco pe care am citit-o și trebuie să recunosc că deja este unul din autorii mei preferați. Nu mi s-a părut deloc facilă lectura acestui roman din cauza descrierilor lungi și a dialogurilor despre religie și credință. Dar a fost un roman care a meritat fiecare cuvânt citit.

Acțiunea romanului începe în noiembrie 1327, într-o mănăstire izolată de lume din Italia, unde un călugăr moare în ipostaze dubioase, iar fratele Guglielmo cu ajutorul său Adso sunt chemați în ajutor pentru a rezolva moartea misterioasă a călugărului. Încă din prima zi a lui Guglielmo la mănăstire, acesta scoate în evidență abilitățile sale de detectiv și simțul său ”polițist”. La scurt timp, călugării încep să-ți piardă viața unul după altul, iar Guglielmo împreună cu ajutorul său, Adso, se afundă în simboluri secrete și manuscrise codificate și aproape își pierd viața pe culoarele labirintice ale mănăstirii.

Pe parcursul lecturii, autorul face referire la sute de cărți și manuscrise rare, iar Biblioteca, Biblioteca e un capitol aparte despre care aș putea vorbi o eternitate. Autorul descrie biblioteca ca un loc divin, un loc special î cadrul mănăstirii. Descrierile despre acest edificiu au fost preferatele mele, descrieri care pe mine personal m-au îmbătat, o beție a simțurilor care te face să explodezi de plăcere și să vrei să citești mai departe și mai departe. 

Mi-a plăcut foarte mult stilul autorului. Un stil greoi, dificil, cu multe fraze în latină sau în italiană (cel puțin așa era în formatul care eu l-am citit) dar care selectează cititorii pentru că numai cei mai fideli iubitori de cărți vor reuși să termine romanul fără a se plictisi pe parcursul descrierilor lungi.

Autorul a construit intriga în așa fel, încât nici priceputul Guglielmo nu a reușit să descifreze până la final responsabilul de moartea călugărilor. Finalul m-a surprins. Recunosc că mă așteptam ca Abatele să fie vinovatul. Cartea se încheie cu lupta dintre bine și rău în care binele învinge cu prețul Bibliotecii. Momentul în care Biblioteca ardea a fost un moment în care am simțit că sufletul meu arde. M-a cuprins o stare de jale și tristețe și o melancolie în mod special când, după ani buni, Adso se întoarce pe meleagurile abației și nu găsește decât ruine. Apreciez în mod special cum autorul, care a trăit în secolul 20, a reușit o descriere atât de aprofundată a secolului 14.

Numele trandafirului de Umberto Eco este un roman pe care nu o să-l uit atât de ușor. Este o cartea care nu trebuie să lipsească din biblioteca unui cititor, deoarece este un roman veritabil, o adevărată capodoperă a secolului 20.