O să-ntâlnești jumătatea, doar că ea n-o să rămână

Încă de când suntem copii ni se impune ideea că fiecare își va întâlni jumătatea, că dragostea există și că uneori durează până la adânci și bătrâneți. Realitatea însă ne lovește în față și ne arată că lucrurile nu funcționează tocmai așa. Uneori dragostea nu este decât o iluzie imensă. Niciodată să nu subapreciezi puterea dragostei, pentru că odată ce ai intrat în mrejele ei - e foarte greu sa te deprinzi cu lipsa acesteia. Nu mă îndoiesc că exista iubire intensă, sinceră și adevărată, dar nu e pe toată viața, nu vine la timp, nu reușești să o prinzi că ea deja se evaporă.
De-a lungul timpului întâlnim sute de oameni, pe unii îi cunoaștem mai bine, pe alții mai puțin, iar cu unii reușim să creăm povești frumoase. Și cu fiecare din ei avem impresia că ne-am găsit jumătatea, că ne potrivim perfect împreună și că ne completăm reciproc. Iar ulterior ne dăm seama că nu am trăit decât o iluzie, că ne-am amăgit cu ideea că putem fi fericiți alături de altcineva. Tindem să credem că fiecare are perechea lui, că fiecare suflet este completat de un alt suflet. Dar dacă noi o să întâlnim jumătatea și ea n-o să rămână? Dacă uneori jumătăților nu le este dat să se completeze și să rămână împreună?

Suntem oare fluturi?

Suntem fluturi. Se spune că viața unui fluture e miraculoasă prin cele patru etape prin care trece: ou, larvă, pupă și adult. Fluturii au nevoie de o perioadă lungă pentru a trece de la omidă la adult, iar metamorfoza prin care trec este uimitoare. Viața unui om se aseamănă cu cea a unui fluture. Suntem neputincioși în prima etapă a vieții noastre, dependenți de pântecele în care creștem și ne dezvoltăm și de persoana care ne încălzește și apără. Suntem mici și lipsiți de putere atunci când ne naștem și mâncăm multă răbdare până devenim larve frumoase și independente. Apoi urmează o perioadă când suntem indeciși de ce vrem să facem mai departe, o perioadă în care hibernăm și încercăm să ne îndepărtăm cât mai mult de maturitate și de responsabilități.
Suntem fluturi. Și precum fluturii trecem prin mai multe etape de dezvoltare, ca într-un final să atingem apogeul ca adulți, să ne deschidem aripile și să zburăm departe. Trăim oare viața unui fluture? Trăim oare ca fluturii luni de zile fiind mici, urâți și neputincioși, ca într-un final să ne arătăm adevărata frumusețe doar pentru o perioadă scurtă de timp ? Doar fluturii nu trăiesc decât câteva zile. Trăim oare și noi ca fluturii ani de zile în umbră ca să ieșim la suprafață doar pentru o clipă ? Suntem oare fluturi?

De ce oamenii se întorc?

Oamenii pleacă, fie că au de ales, fie că nu au de ales, dar oamenii pleacă. Cred că cel mai dureros moment pentru un om e să plece alt om de lângă el. Când oamenii pleacă iau cu ei amintiri, momente, și distrug speranțe. Mereu m-a chinuit întrebarea de oamenii pleacă. Dar mai tare mă macină întrebarea de ce oamenii se întorc. Nu odată mi s-a întâmplat ca cineva să se întoarcă în viața mea. Înțeleg motivele pentru care oamenii pleacă. Dar de ce se mai întorc? De ce se întorc atunci când deja ți-au spus odată nu și au plecat? Ce rost are să te mai întorci, să-i scrii sau să-i telefonezi odată ce ai plecat? Dacă o faci, înseamnă că menții aprinsă flacăra împăcării voastre, fie în mintea ta, fie în sufletul celuilalt. O despărțire e o despărțire, nu o pauză de moment. Dacă cineva a plecat din viața ta, tu nu ai nici o obligație să-i primești înapoi. Ei au plecat pentru că nu te-au mai vrut în viața lor, pentru că deja nu mai însemni nimic pentru ei. Ei au plecat din motive pe care niciodată nu o să fii în stare să le înțelegi, la fel cum tu pleci din viața altor oameni fără prea multe explicații. Nu încerca să înțelegi de ce oamenii se întorc, mai bine nu-i primi înapoi atunci când o fac.

Miroși a dragoste

Miroși a dragoste. Nu a parfumuri scumpe sau ieftine, nu a flori, detergenți sau lumânări, dar miroși a dragoste. Îmi place să-mi amintesc de tine în zilele calde de vară, în toată înădușeala verii închid ochii și mă gândesc la tine. Și atunci simt un miros plăcut răspândit în aer, o aromă dulce care mă calmează și mă duce într-un alt univers, într-o altă lume unde lucrurile se întâmplă exact așa cum îmi doresc eu să se întâmple. Pentru că miroși a dragoste. Miroși a fantezie și a pasiune. E ceva ademenitor de fiecare dată când sunt în preajma ta. E o senzație care mă aduce tot mai aproape și mai aproape de tine, o aromă care vibrează și care mă atrage tot mai mult cu fiecare mișcare pe care o faci. Îmi pierd mințile de fiecare dată când te am alături și e o plăcere să mă las purtată de val de fiecare dată când suntem împreună. Pentru că miroși a dragoste. Miroși a frenezie, a pasiune, a tandrețe. Păcat că nu pentru mine...

Lumea pe care am creat-o este un proces al gândirii noastre

Albert Einstein spunea: ” Lumea pe care am creat-o este un proces al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără a ne schimba gândirea”. Lumea în care trăim este un univers creat exclusiv de modul în care gândim și acționăm. Schimbările, ar trebui și ele să apară ca rezultat al gândirii noastre. Dar de cele mai multe ori, ne dorim ca schimbările apărute să fie valide doar în cazul nostru și să survină exclusiv în folosul și interesul nostru, fără a ști de fapt, că întâmplarea unuia este întâmplarea multor din noi. Viețile pe care le trăim și lucrurile pe care le facem sunt lucruri pe care le fac sute de mii de oameni, nu sunt lucruri atât de diferite pentru că provin din același mod de gândire al nostru. Ne place să credem că ne diferențiem cumva de cele peste 7 miliarde de oameni existenți - dar nu este așa. Suntem uniți și conectați între noi mai mult decât realizăm acest lucru. Suntem țesuți de același păianjen - gândirea noastră. Și numai gândirea noastră este cea care poate schimba cumva felul de a percepe lucrurile, dar pentru asta trebuie să fie creat un mediu special, în care să nu fim influențați de nici un factor pentru a putea lua cele mai bune decizii. Iar într-un univers unde la baza lucrurilor există mereu un factor de influență, se poate gândi autonom? Nu, nu se poate!

Frumusețea

Aristotel spunea: ”Frumusețea personală este mult mai mare decât orice recomandare”. Frumusețea reprezintă calitatea de a avea valoare estetică, de a fi pe placul celorlalți prin armonia mișcărilor, culorilor și a liniilor. De fapt, frumusețea este o armă, este o unealtă de luptă împotriva inesteticului care te ajută să cucerești folosindu-te de aparențe și de lucrurile care sunt absolut artificiale. Și aici nu ne referim la frumusețea interioară. Frumusețea se spune că depinde de gusturile fiecărui din noi. Adevărul este că noi apreciem frumusețea după nivelul nostru de a fi atrăgători și că alegem oamenii care să ne înconjoare raportându-ne la cât de frumoși suntem noi și cum ne-am completa în armonie cu ei.
Frumusețea interioară, pe de altă parte, depinde de fiecare dintre noi. Lucrurile pe care noi le vedem s-ar putea alții să nu le vadă. Dar iarăși pentru că raportăm calitățile sau lucrurile pe care le căutăm în oameni după lucrurile pe care noi le avem și care sunt importante pentru noi. Lumea e nebună când vine vorba de frumusețe, pentru că aceasta îți monopolizează privirea și nu te lasă să vezi dincolo de aparențe. Suntem cu toții în căutarea frumuseții pentru că avem impresia că nu suntem niciodată destul de frumoși. Adevărul este că totul nu e decât o iluzie, pentru că frumusețea nu ocupă decât un procent infinit de mic în universul infinit de mare în care trăim.

Sacrificiul

Nicolae Steinhardt spunea ”Sacrificiul e o constantă a istoriei și un imbold al omului. Fără de sensul sacrificiului suntem lipsiți de uneltele construcției”. Sacrificiul reprezintă o renunțare voluntară la ceva prețios nouă pentru binele sau în folosul cuiva sau ceva. Sacrificiul, prin definiția sa cea mai strictă, ia ceva prețios în schimbul împăcării unei puteri mai mari, un devotament de durată pentru o cauză care nu poate fi satisfăcută cu o simplă promisiune. Un jurământ, indiferent cât de solemn nu ar fi el, nu-ți cere nimic în schimb, în timp ce, jertfa adevărată cere pierderi de nedescris.
Sacrificiul este considerat a fi ceva măreț și demn. Cred că mai degrabă este ceva absurd, pentru că nici o acțiune rațională nu poate fi considerată sacrificiu. Și ce dacă se spune că cel care nu riscă nu câștigă? În cazul renunțării voluntare pentru ceva măreț, regula nu se aplică. Nici un sacrificiu nu ne aduce certitudinea că vom reuși în construcția celor plănuite. Iar decât să sacrifici în incertitudine și necunoaștere, nu mai bine nu sacrifici deloc?

Mergi înainte

Mergi înainte. Doar acolo unde calea este mai scurtă, drumul pare mai ușor, și mai vizibil. Acolo aerul e curat, iar toate nopțile întunecate alternează cu zilele luminoase.
Mergi înainte. După fiecare întorsătură vei descoperi crestele stâncoase. Nu trebuie să aștepți pe cineva, aici este loc pentru o singură persoană. Și acela ești tu. O să urci pe crească și de acolo o să vezi întreg oceanul. Întreaga lume este de neegalat până la momentul în care apa nu este înghițită de meridian. Valurile îți vor inunda trupul, iar degetele tale, vor intra subit în nisipul fin, pe țărmul fără apărare.
Mergi înainte. Petrece o noapte sub cerul liber și simte mirosul pădurii transpirânde de dogoarea temperaturii de afară. Oprește-te și ascultă bufnițele și simte liliecii cum zboară deasupra ta.
Mergi înainte. Acolo unde apusurile sunt mai sângeroase pentru că nimeni nu a reușit încă să pășească pe acele locuri.
Mergi înainte. La sfârșitul drumului nu vei găsi răspunsurile la întrebările tale. Dar oare către ele te-ai grăbit până acum? Către ele te-a purtat gândul?
Trebuie doar să mergi înainte.

Nu există un drum spre fericire. Fericirea e drumul

Într-o călătorie nu contează atât de mult destinația, cât contează însăși călătoria în sine : drumul spre destinația finală, persoanele pe care le întâlnim pe drum, toate acele nimicuri pe care le vedem pe fereastra autocarului și distracția care se naște în sufletul nostru. La fel e și în fericire. Trecem prin viață cu gândul că fericirea e o destinație, un punct final pe care trebuie să îl atingem în călătoria noastră, fără a realiza că fericirea e constituită din toate obstacolele pe care le întâlnim pe drum, din toate persoanele care trec prin viața noastră și din toate lecțiile pe care le învățăm. Ne pierdem viața alergând înfometați după un trofeu, fără a realiza că trofeul e însăși cursa pe care o parcurgem. Acea cursă în care se împletește dragostea cu ura, respectul cu disprețul, prietenia cu trădarea. Fericirea reprezintă o stare de mulțumire sufletească intensă și deplină. Și ce îți aduce mai multă mulțumire sufletească dacă nu soarele de după o furtună sau curcubeul după o ploaie?

”Nu există un drum spre fericire. Fericirea e drumul.” -Mircea Albulescu

Să alegi un drum înseamnă să abandonezi altele

Cu ceva timp în urmă, am cunoscut un băiat care mi-a prezentat o carte. În ea, Paulo Coelho scria : ”Să alegi un drum înseamnă să abandonezi altele”. Mi-a luat mult timp, de fapt, să înțeleg esența acestui citat. Drumurile pe care le alegem reflectă călătoria noastră. Iar uneori, anume drumurile pe care le-am ignorat și abandonat ne reflectă personalitatea noastră. Să alegi un drum al tău, e foarte greu. Pentru că indiferent de existența sau de inexistența anumitor bariere în calea noastră, mereu vor exista îndoieli : e acesta drumul meu? e acesta ritmul în care trebuie să merg? acesta îmi e destinul?
Fiind purtați mereu de întrebări și de îndoieli, uităm să ne păstrăm echilibrul, pentru că echilibrul, este cel mai greu lucru de păstrat în drumul nostru. Când în jurul tău există atâtea ispite, cel mai greu este să nu cazi pradă și să nu te abați de pe drumul inițial. Numai cei încrezuți și devotați alegerilor proprii reușesc să meargă pe același drum până la sfârșit. Restul, se vor aventura pe cărări învecinate cu gândul că nu au făcut alegerea corectă și că alegând un drum, au abandonat zeci de alte drumuri și opțiuni.

E nevoie de un om cu cap ca să știe să mintă bine

Samuel Butler afirma : ” Orice prost poate să spună adevărul, dar e nevoie de un om cu cap ca să știe să mintă bine”. Minciuna reprezintă o afirmație prin care se denaturează în mod intenționat adevărul. Deși aparent pare foarte ușor de a ”tocmi” o minciună, de fapt, e nevoie de un plan bine stabilit pentru a-ți susține neadevărul afirmat. Pentru că odată ce o minciună a fost spusă, de aici poate porni un lanț de neadevăruri, iar dacă nu știi cum să-ți susții afirmația până la urmă - riști să te dai de gol. Adevărul, pe de altă parte, este foarte ușor de spus, pentru că nu necesită decât puțin curaj în cele mai rele cazuri. Dar odată spus, nu există povara pe care o porți știind că si spus un neadevăr.
Se spune că o minciună spusă prea des devine un adevăr. E foarte ușor să faci pe cineva să-ți creadă neadevărurile, dar e atât de greu să crezi în propriile minciuni, mai ales când cunoști adevărata față a lucrurilor. Oamenii se mint din diverse motive : fie că vor să-ți mascheze uniformitatea vieții lor plictisitoare, fie că vor să-și înfrumusețeze amintirile și percepțiile, sau, fie pentru că nu vor să accepte duritatea pe care o presupune adevărul. Și într-un final, ce este minciuna dacă nu un adevăr mascat?

Dreptatea

Luc de Clapiers spunea: ” Nu poți să fii drept, dacă nu ești uman”. Dreptatea este un concept care trebuie să satisfacă în unanimitate principiile poporului despre bine și adevăr și să i se dea fiecăruia ceea ce se cuvine. Înțeleasă corect, dreptatea nu reprezintă o parte a virtuții, ci virtutea în sine, așa cum nedreptatea nu e o parte a viciului, ci viciul în întregime. Acolo unde sistemul de legi, nu îți oferă dreptate, ți-o faci singur. Dar ce se întâmplă atunci, când în drumul tău spre dreptate, încalci concepțiile celorlalți despre bine și adevăr?
Se spune că cine nu pedepsește nedreptatea, cere ca ea să fie făcută. De prea multe ori, ne lăsăm constrânși și ne trezim cu mâinile legate, fără a ști că nu putem pedepsi nedreptățile altuia, dacă nedreptățile noastre au rămas nepedepsite. E naiv să crezi că dreptatea va sta deasupra tuturor lucrurilor, că toate transformările și mișcările vor avea drept bază acest concept. Nu există nici un succes care să poată compensa răul pe care o națiune și-l face, atunci când nu ia dreptatea drept lege supremă. Pentru că indiferent cât de mult am încerca să suprimăm adevărul, legea naturii ne va pedepsi conform nedreptăților noastre.

Loialitatea

Loialitatea - un cuvânt care prin definiție presupune însușirea de a fi sincer, devotat, fidel. Linia demarcației dintre loialitate și prostie - e mică. Oamenii în care ai încredere o vor aștepta, cei mai importanți inamici o vor dori, iar cei pe care îi prețuiești cel mai mult, fără greșeală, vor abuza de ea. Loialitatea presupune să-ți dovedești integritatea prin acțiune cinstite față de o cauză. Mai mult decât atât, aceasta reprezintă asumarea și respectarea cu fidelitate a unor angajamente luate, iar cel care dă dovadă de loialitate, dă dovadă și de onestitate.
Loialitatea este rezultatul unei inimi mărețe, de aceea, sunt cei care spun că aceasta inspiră speranțe fără margini. Și oricât de mare ar fi speranța pe care o inspiră, există și un șiretlic : o loialitate adevărată se construiește în mulți ani, și ai nevoie doar de o secundă pentru a o distruge.

S-au iubit

Până la urmă , s-au iubit. Nu s-au iubit sexual. Dar s-au iubit cu adevărat. S-au iubit așa cum s-ar fi iubit doi copii de șase ani.
Să iubești, pentru copii înseamnă să veghezi. Să veghezi somnul, să potolești spaimele și temerile, să liniștești plânsul, să îngrijești bolile .
Să iubești așa cum îi iubești pe copii, înseamnă să salvezi de la moarte. Dragostea lor era precum o ecuație a cărei necunoscută a rămas până și astăzi un mister. Dragostea lor a înfrumusețat inimi, chipuri, gânduri, a înnobilat spiritul, și a renăscut speranță și emoție în sufletul acestora. Dragostea lor s-a consumat până la văpaie, până la epuizare, până la inexistență.
Sub acest ultim aspect, el o iubi mai mult decât îl iubi ea vreodată.

Speranța

Alexandre Dumas afirma : ”Speranța este cea din urmă scânteie care se stinge în orice inimă”. Cu ajutorul speranței reușim să construim o lume , una imaginară , care ne poate distruge dacă ne ținem de ea foarte mult. Aceasta poate lumina bezna, atunci când inima devine confuză, sau întruchipează dorințele noastre. Atâta timp cât avem dorințe și idealuri, speranța servește ca un imblod și nu ne lasă să renunțăm la ele. De multe ori am auzit că ”speranța moare ultima” , încât a devenit un clișeu și am ajuns să nu mai cred în asta. Uneori, e mult mai folositor să-ți pierzi speranța, decât să-ți pierzi vremea sperând pentru că speranța prelungește chinul.
Și totuși, ce este speranța dacă nu un machiaj pe fața Existenței? O mică atingere a adevărului și atunci vedem cu ce ne-am ales cu adevărat.

Arta de a tăcea

Valeriu Butulescu spunea : ” Darul vorbirii este nimic, în comparație cu arta tăcerii ” . Uneori, cel mai greu lucru pe care îl poți face este să taci : să păstrezi tăcerea asupra unor realități pe care ceilalți nu le cunosc, sau să taci atunci când adevărul tău cere a fi strigat. De cele mai multe ori tăcerea creează suspans,mister, atunci când nu creează lașitate. Dar ce ne facem atunci când tăcerea poartă în sine simbolul indiferenței, pedepsei ? Ce se întâmplă atunci când tăcerea ne este impusă de amenințări sau este construită pe baza unor îndoieli?
Deseori am auzit fraza, cum că tăcerea e de aur. Da, tăcerea ta poate vorbi mai mult decât glasul tău, dar uneori nu vocea e de temut, ci tăcerea. Probabil, pentru că aceasta ascunde în sine frică, sau, îndoială.
Prefer tăcerile acelea în doi...când cuvintele sunt de prisos, și când ne putem exprima printr-o atingere, îmbrățișare, sărut. Ăsta e genul de tăcere pe care mi-ar plăcea să îl abordez.

Vinovăția

Veronica A. Cara afirma : ” Vinovăția este cel mai toxic sentiment”. În viață, fiecare acțiune are o reacție opusă, cel puțin de aceeași intensitate. Cel vinovat nu trebuie să se bizuie pe încetineala cu care vine pedeapsa, pentru că rar s-a întîmplat ca vinovatul să scape nepedepsit. În cele din urmă, vina coboară întotdeauna. Vinovăția este o afecțiune puternică. Poți încerca să te revanșezi, dar dacă începe să te macine, te mănâncă de viu. Nici o vină nu e uitată, cât timp conștiința știe de ea, caracteristica acesteia fiind neliniștea.
Unii oameni se luptă să își înțeleagă vina, refuzând , sau neputând să justifice partea pe care au jucat-o. Alții fug din fața vinei, purtând-o în conștiință pînă cînd nu mai exista o conștiință. Și mai sunt și cei care aleargă spre vina lor, se hrănesc din ea, au nevoie de ea. Iar pentru că nu au subestimat corect puterea vinovăției, deseori aceștia se opresc prea târziu.

Ce este fericirea ?

E greu de definit fericirea. Probabil, pentru că conceptul de fericire este diferit de la persoana la persoană. Fericirea începe cu sentimente plăcute, dar va trece su siguranță dincolo de ele, pentru că fericirea nu înseamnă să te simți bine, ci să faci bine. Deseori , aceasta este umbrită de frică, de pierderi, de nesiguranță. Dar adevărata fericire nu cunoaște limite, astfel că atunci cînd întîlnești un obstacol îți găsești curajul de a trece peste. A fi fericit nu înseamnă că totul este perfect, ci faptul că ai decis să vezi dincolo de imperfecțiuni. Există în zilele de astăzi tendința de a spune că suntem fericiți atunci cînd am dus la sfârșit o activitate, sau am ajutat un nevoiaș. De fapt aceasta este doar o stare efemeră de fericire, pe când fericirea adevărată presupune găsirea unei surse permanente de mulțumire sufletească. Pentru a atinge cu succes culmea fericirii, trebuie să realizăm că lucrurile mici aduc plăceri mari, că treapta absolutului se va ridica tot mai sus și mai sus cu fiecare scară pe care o vom urca. De aceea, pentru că ne este greu să ne bucurăm de lucrurile mărunte, refuzăm fericirea fără să ne dăm seama, sau nu ne dăm seama că am fost fericiți pînă suntem nefericiți. Iar într-un final,  dacă s-ar clădi Casa Fericirii, cea mai mare încăpere ar fi sala de așteptare, pentru că încă nu ne-am învățat cum să prețuim și să apreciem sursele noastre de fericire. 

Venim cu cuvânt și prin cuvinte. Rămânem datorită cuvintelor și în cuvinte

V.Banaru afirma ”Venim cu cuvânt și prin cuvinte. Rămânem datorită cuvintelor și în cuvinte”. Cuvîntul este unitatea noastră de relaționare, exprimată sonor sau în scris. Este o parte a unui sens, sau este sens în sine. Fără a cunoaște puterea cuintelor, nu putem cunoaște oamenii. Tot cuvintele sunt mijlocul esențial pentru manipularea realității. Dacă poți controla înțelesul cuvintelor, atunci poți controla și oamenii care trebuie să utilizeze aceste cuvinte.
Trăim în mijlocul unui ocean de cuvinte, dar tocmai ca peștele în apă, de cele mai mult ori nu înțelegem acest lucru. De aceea, uneori, cuvintele sunt folosite ca o armă împotriva noastră, rănindu-ne sentimentele și provocîndu-ne să facem lucruri imprevizibile. Oamenii sunt naivi cînd spun că nu poți opri un clopot să sune. Și în timp ce asta poate fi adevărat, cu siguranță poți înăbuși un clopote în hohote plictisitoare de presupuneri și minciuni. Dar unele cuvinte sună precum clopotele bisericii , ridincîndu-se mai sus de zarvă, chemîndu-ne către adevăr. Îngropate , sau chiar arse, le este destinat să renască, precum pasărea Phoenix se ridică din propria cenușă. Și cînd o vor face, îți vor tăia respirația literalmente.

Marea

Tudor Chirilă spunea ” Iubesc marea pentru că întreține infinitul și visele”. Când am crescut, tata mi-a spus că marea i-a fost o mare evadare , că vuietul constant al valurilor îi amintea mereu că nesfîrșitul albastru va fi mereu acolo la sfârșitul zile.  În timpul care a trecut , am aflat , deasemenea că este întinsă și deține secrete, și vise.  Și odată ce ți-ai încredințat un vis în albastrul nemărginit al apelor, poți să te asiguri că apele o să ți-l păstreze.
Și precum este dragostea, marea este fluidă, puternică și câteodată violentă. Dar în realitatea sa cea mai dură, marea este liniștitoare și conferă mister, este o oglindă în care se reflectă gândurile și amintirile noastre.


P.S. Un mic articol despre ape, astăzi de ziua Mondială a Mărilor și Oceanelor.