Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu

Tudor Vianu spunea : ” Pădurea spânzuraților este construită, în întregime pe schema unei obsesii, dirijând destinul eroului din adâncurile subconștientului”. Cu fiecare pagină citită, nu puteam înțelege dacă romanul îmi place sau nu. Acțiunea, dusă pe 2 planuri diferite : războiul și dezvoltarea interioară, m-a făcut să înțeleg, mai târziu, că e un roman absolut excepțional. La geneza romanului au stat mai mulți factori. Un prim strat genetic l-a constituit vestea execuției fratelui său, Emil Rebreanu, de către austro-ungari. Un alt strat genetic l-a constituit impresia profundă lăsată asupra scriitorului, de ororile războiului și mai ales uciderea în masă a unor ostași români. Romanul începe și se termină cu o spânzurătoare, la început cea a ostașului ceh Svoboda, la sfîrșit - Bologa.
Liviu Rebreanu reușește să surprindă universul de taină și lumina lui Apostol Bologa pe care-l proiectează pe fundalul războiului. Bologa este un personaj complex, cu o viață interioară bogată, deformată de întrebări, îndoieli, căderi. Monologul personajului reflectă o conștiință trează, un intelectual care își susține tezele cu explicații logice, mereu în căutarea de adevăr. Prin destinul său tragic, și anume spânzurătoarea în momentul în care ”luceafărul” vestea răsăritul, observăm proiecția în eternitate a idealului pentru care s-a jertfit. Prenumele său , Apostol, relevă esența sa : discipol al lui Iisus care repetă jertfa Mîntuitorului. Ideea pe care am desprins-o din roman a fost aceea că, atunci când omul are un ideal, înfruntă toate greutățile, inclusiv căderile interioare : ”Niciodată nu am fost laș, și mărturisesc că în sufletul meu s-a prăvălit o lume”.

” Iubirea îmi ajunge, căci ea îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea. E în mine și în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului. ”