Valeriu Butulescu spunea : ” Darul vorbirii este nimic, în comparație cu arta tăcerii ” . Uneori, cel mai greu lucru pe care îl poți face este să taci : să păstrezi tăcerea asupra unor realități pe care ceilalți nu le cunosc, sau să taci atunci când adevărul tău cere a fi strigat. De cele mai multe ori tăcerea creează suspans,mister, atunci când nu creează lașitate. Dar ce ne facem atunci când tăcerea poartă în sine simbolul indiferenței, pedepsei ? Ce se întâmplă atunci când tăcerea ne este impusă de amenințări sau este construită pe baza unor îndoieli?
Deseori am auzit fraza, cum că tăcerea e de aur. Da, tăcerea ta poate vorbi mai mult decât glasul tău, dar uneori nu vocea e de temut, ci tăcerea. Probabil, pentru că aceasta ascunde în sine frică, sau, îndoială.
Prefer tăcerile acelea în doi...când cuvintele sunt de prisos, și când ne putem exprima printr-o atingere, îmbrățișare, sărut. Ăsta e genul de tăcere pe care mi-ar plăcea să îl abordez.
Uneori taci pentru ca stii bine cat de mult ar putea rani cuvintele, alteori taci pentru a aplana un conflict ("tace o gura, tac mai multe"). Tacerile in doi... daca sunt urmarea unei bune cunoasteri, daca cei doi isi simt unul altuia bucuria, temerile, ezitarile... daca se inteleg doar din priviri, mai mult decat o fac altii prin cuvinte, da o astfel de tarece este sublima. Fereasca Dumnezeu insa de tacerile din cuplurile in care cei doi nu mai au nimic sa-si spuna, cupluri pornite din start pe o baza gresita, dar ramase inchise in relatie din varii motive! Tacerile astea dor, iau bucuria de a trai.
RăspundețiȘtergere