Melancolie de toamnă

Bacovia spunea: ”E toamnă, e foșnet, e somn...Copacii, pe stradă, oftează; E tuse, e plînset, e gol...Și-i frig, și burează”. A venit toamna și simt cum plutește în aer deznădejdea și dorul. Simt cum pe lîngă frunzele ridicate în aer de vînt, se ridică în mine amintirile, dorul, gîndurile. Simt cum visele îmi sunt împrăștiate de vînt și simt cum aspirațiile mele sunt smulse din rădăcini. Știu că se vor întoarce la mine, dar nu toamna asta.
Îmi place toamna pentru mirosul de gutuie pe care îl simt în aer, pentru adierile de vînt aspre și pentru senzația de singurătate care mă cuprinde uneori. Toamna are o metodă ciudată de a te face să vezi ce ai adunat. Și nu mă refer la merinde și la provizii. Mă refer la ce ai adunat în suflet. Ai strîns ceva înțelepciune? Poate bunătate? Sau iubire? Nu, atunci cînd te cuprinde melancolia de toamnă nu mai vezi decît ceea ce nu ai reușit să aduni.
Sub greutatea sentimentelor care mă copleșesc, nu contează decît sentimentele pe care le las în suflet, nu contează decît ceea ce semăn în atmosfera din jurul meu, și nu contează decît ceea ce îmi permit să conteze.